poezia Domnita Voichita de Bogdan Petriceicu Hasdeu versurile poeziei Domnita Voichita scrisa de poetul Bogdan Petriceicu Hasdeu

roversuri.ro > Litera B > Bogdan Petriceicu Hasdeu > Poezia Domnita Voichita de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Poezia Domnita Voichita




Partea intaia “Atunci voios si aprig ea razboiul in fruntea ostii sale a trecut.” Puskin: Poltava Cu adormitele lui valuri se misca Sociul intre maluri Si pe deasupra lui usor, abia se simte-o dulce boare de vant, ce-n drum spre-o alta zare pe mai departe pleaca-n zbor. Ici-colo, salcia pletoasa, pe maluri, tanara-i tulpina spre fata raului si-o-nclina Vorbind cu unda somnoroasa. Si Sociu-n matca lui batrana c-un murmur soapta i-o ingana. Prin panza apei stravezie arar un pestisor tresare Si iar in adancimi dispare ca o sageata argintie; sau cate-un pui de randunica muindu-si varful de aripa zglobiu coboara pentr-o clipa Si iar spre ceruri se ridica. Iar alteori, pe inserate o luntre luneca usor cu doua umbre-mbratisate In leganarea unui dor: pescarul tanar, in nestire ca-n vis, cu draga lui plutind.... Atunci din ceruri, de uimire cu-ascunsa patima si jind, privind umana fericire mai vii si stelele se-aprind. Dar, iata, zanganit de arme da toata linistea s-o sfarme Si-un tipat crunt: „razboi, razboi“ cu spaima-n suflete patrunde Si - Dumnezeu mai stie unde? - Indragostitii amandoi se duc, se pierd printre rachite, In luntrea cu lopeti grabite. Stau doua tabere-n tacere pe maluri, cu priviri severe pandindu-se in ceas avan. Se cearta intre dansii fratii Romani ce-s fiii unei natii coboratoare din barbatii viteji ai marelui Traian. Caci iata, al Moldovei Tata, Stefan, erou intre eroi, slavit de romanimea toata, cu voda Radu sa se bata porneste astazi in razboi, In multe batalii calita, ostirea lui sta pregatita Si-asteapta al poruncii semn. Iar Stefan astfel isi cuvanta Inflacaratul lui indemn: “Voinici cu inima barbata, voi, dragii mei osteni si frati, o ruga Domnului naltati. De Dreapta-o Sfanta nu o data am fost in lupte aparati Puternica-i valaha tara, e plin de aur Radu-al ei, dar pentru-al vostru sfant temei, strabunul palos sa nu zaca tacut si ruginit in teaca! Porniti la lupta, pui de lei! Sa nu dati neamul de ocara, ca altfel grea va fi dojana pe ginta noastra moldoveana, pe oastea si pe Domnul ei!” Atat vorbi. Cautatura Si-o atinti apoi spre-ai sai. Si a simtit deplin caldura acelor inimi de flacai ce i-au raspuns c-un falnic “Ura!” Infiorand si munti si vai. Prelung un bucium da semnalul. Se-azvarle Voda-n sea, maret. Nerabdator necheaza calul Si tremura sub calaret. Apoi copitele-si avanta Si drumului se-asterne-n zbor Si unde tarna o framanta se-nalta o perdea de nor. Rasuna-n patru zari ecoul sublim al glasului domnesc ce porunceste: “inainte!” Si toti navala-n vijelii pornesc, iar soarele fierbinte- rasfrant din marele-i tarii pe zale cu-argintate tinte- Si el ia parte-n batalii, pe coifuri, lanci si steaguri sfinte jucandu-si razele aurii. In toiul luptelor, in graba cu spada-ntinsa spre Stefan se-arunc-orbeste un ostean. Dar lovitura lui e slaba Si voda nu-i atins defel. Prin otelitele lui zale nu trece palosul de-otel Si mandru-n fruntea ostii sale se-arata tot mai teafar el. Pesemne-a fost sa-l daruiasca Si soarta c-un destul noroc, caci n-are fala stramoseasca un alt Stefan sa puna-n loc. De-aceea pronia cereasca ni l-a pastrat ca pe-un zalog. Acolo unde in urgie se-avanta Stefan-Voievod, e pas cu pas in batalie urmat de-un credincios aprod. Si ei vegind la datorie cu cinste slujba si-a-mplinit facandu-l una cu tarana pe acel dusman nelegiuit ce-asupra domnului sau mana sa si-o ridice-a indraznit. Dar mila-l prinse cand sarmanul vazu, lasand privirea-n jos, pe cel rapus. Era dusmanul atat de tanar si frumos! “Pacat de el ca inainte mi-l scoase ceasul blestemat! Altminteri, zau, l-as fi crutat...” Si-a spus cu-ncetosata minte, cu sufletul impovarat, Stergandu-si lacrima fierbinte aprodul trist si-ngandurat. Cu somnoroasele lui unde Se scurge Sociul linistit, Da soarele in asfintit, Si dupa dealuri se ascunde. A noptii mantie-nstelata o-mbraca zarile pustii. Pe cerurile ei tarzii se plimba luna-ndurerata Si raza-i trista si-o revarsa pe cei ce-n nemurire dusi acuma zac pe camp rapusi cu fata in tarini intoarsa. Se vede soarta-nduratoare o moarte blanda le-a trimis. Cum zac pe campul de onoare ei parca-mbratiseaza-n vis pamantul stramosesc pe care al biruintii steag e scris cu jertfa lor triumfatoare. Sublim li-i somnul-n vesnicie! Eu moartea lor o pizmuiesc Si-un astfel de sfarsit doresc sa-mi fie harazit si mie! Caci mult mai bun mi-ar fi ca traiul trandav al patimei lumesti In care nu poti sa-ntalnesti decat tradarea, putregaiul Si amici din cei cu doua fete, cu suflet sterp si venetic, nesimtitori la frumusete, vicleni si lasi si de nimic. Ranit in batalie, Radu cu cati osteni i-au mai ramas, trecandu-i Dambovitei vadul, Infrant spre tara lui s-a tras. Dar in Suceava, sub mari arce de flori, in cantec de norod, In Scaunu-i domnesc se-ntoarce Stefan, cu-al biruintei rod. Din falnicii Carpati si pana In Serbia, departe-n zari, Si de la Dunarea batrana, la tarmul vechi al Negrei Mari, de spada lui cutezatoare Si nendoita de furtuni Sunt puse semne de hotare pamanturilor din strabuni, Osmanul, ungurul, poleacul, cu teama, slava-i recunosc. Ca ruda si prieten, placul i-l face tarul de la Mosc; iar papa Sixt, cu-al sanctitatii lui har il lauda deplin, numindu-l “Print al libertatii” Si- “Atlet al neamului crestin”! Ce oare inca de la soarta Si altceva ar mai fi vrut ca umbla-atat de abatut de parca-o mare grija poarta? Ce nouri ii intunecara mandria lui de voievod? Ce ganduri negre oare-l rod? La Soci, pe-a Radului fecioara In lupte-a prins-o un aprod. Si-acum, Domnita-ntr-o chilie e-nchisa-n turnul sucevean Si-si plange viata in robie Si-si blestema pe-al sau dusman, Ci soapte-n targ, clevetitoare, Incep sa umble despre Domn ca ziua-ntreaga tihna n-are Si noaptea-ntreaga n-are somn. Ca tot spre turn isi face cale sa vada cu Domnita ce-i? Ca zi si noapte-i da tarcoale Si e topit de ochii ei.... (Sfarsitul partii intaia) Partea a doua E-atata jale-n tanar pieptul el Caci dorul libertatii o ucide. Obrajii-s pali. Dar in priviri livide Se-ascund razvratitoarele scantei. Ci nu sta intristata... Doar sa vrei Si poarta temnitei se va deschide! Lermontov: Vecina In vremi ce sunt demult purcese, pe-un camp paraginei lasat, ai Genovei negustorese feciori cetate-au inaltat. Dar nu stim nici de ce-o zidira, nici pentru cine si nici cand. In ea muntenii locuira, apoi s-au pripasit pe rand din lumea-ntreaga toti fugarii de-un slobod drum aici atrasi: Silvanii, ungurii, tatarii, muscali, bulgari, sarbi, lesi si sasi Si toti cati vanturati ca pleava sa vie prins-au obicei. Cetatii i s-a spus Suceava Dupa un rau din preajma ei. Asa imi fuse povestita de un unchias sfatos si bun legenda ei invaluita de ceata unui timp strabun. Coloane drepte-i tin frontonul pe-un zid ce inca-i nesurpat Si sta si azi pe el blazonul lui Andrei Doria sculptat. Acoperit de muschi si vita se-nalta sumbru si temut un turn si tanara Domnita In el cu jale-a petrecut. Din geamul scund, spre zari, tacuta, cu ochii marii suferinti privea spre tara ei pierduta Si suspina dupa parinti. Iar pe obrajii ei, amare, ca pe petala unei flori, dau licar de margaritare Si lacrimile uneori. Dar ea, smerita sub icoana, Ingenunchea cu gand supus, punandu-si fara de prihana nadejdea toata-n Cel-de-Sus. Acum ea zace zavorata Intr-o chilie mohorata de dorul patriei tanjeste Si-n nimeni mila nu trezeste. O vorba nimeni nu-i sa-i spuie ca-n preajma ei un altul nu e decat strajerul de la usa, ursuz, cu chipul de cenusa, tacut si fara de privire, Intr-o cumplita-ncremenire. Ci Stefan catre turn cuteaza Si-n prag ajuns, se minuneaza. La baldachin perdeaua-i trasa Si-n asternutu-i de matasa c-o sfanta nevinovatie Domnita-n visul ei zambeste. Rosata din obraji e vie apoi ca neaua se topeste Si-ntreaga, dulcea ei suflare e numai dor si desfatare. “O, Doamne, ingeresc i-e somnul!” vrajit isi zice Stefan Domnul veghind in prag si-ar fi in stare un veac intreg, in nemiscare aici sa stea, sa tot priveasca faptura ei dumnezeiasca. Voichita pleoapele-si ridica In dulce revarsat de zori. Cu ochii galesi visatori, priveste-n jur. Deodata striga: Ah, Voievodul! si aici vii toata tihna sa mi-o strici! Om rau, cum oare te induri de tata sa desparti o fiica Si tara ca un hot sa-i furi Si stapanirea sa i-o iei? Ce marsavie venetica te-aduse iar in ochii mei? Hai, fugi din cale-mi! Pleaca! Piei! Stefan: Cu multa vreme inainte, Voichito, vai! am asteptat, cu sufletul indurerat, dojenitoarele-ti cuvinte. Mahnirii tale ii sunt vina. Pacatul sa-l rascumpar vin. Caci vietii, tu imi esti lumina Si numai tie ma inchin. Traieste tatal tau, intreaga Ii dau mosia inapoi! Si tronu-i dau caci tu mi-esti draga Si doar pe tine eu te voi! Arata-te induratoare cu ale mele suferinti! Ti-astern si slava-mi la picioare Si falnicele-mi biruinti - dar tot ce-a fost urat odata uitat ramana in vecii. Iti cer cu inima curata, Voichito, Doamna mea sa fiii Voichita: Maria-ta, ce miscatoare cuvinte te pricepi sa spui! Dar uiti ca-ntemnitata-s oare? Si unde? si din vina cui? Stefan: De ce cu-atata nedreptate, Voichito, ma mahnesti mereu? Au n-ai intreaga libertate? Nu in robia ta sunt eu? Intinde-mi, scumpo, dalba-ti mana Si toti ostenii mei te vor cinsti ca Doamna si Stapana a Domnului si-a tarii lor! Voichita: Dar chinu-ntemnitarii mele cum poate fi uitarii dat? Doar sangele-ar putea sa spele acest injositor stigmat. (Sfarsitul partii a doua) Partea a treia Si-n tara noastra-n vremi trecute cand inca neamul moldovean Isi mai pastra a sa virtute de neanduplecat Roman robiei neplatindu-i biruri, erau petreceri si la noi Si se faceau si-aici turniruri In care se-ntreceau eroi. Si toti atunci pe-aceeasi treapta, de la pastori pan-la boieri, cu Domnul tarii-n lupta dreapta uitau de rang, de neam, de-averi. Iar fetele, ca o rasplata, Impodobeau pe-nvingatori cu o cununa minunata din cele mai frumoase flori. Si-avea nu-ntotdeauna parte slavitul tarii Voievod cununa gloriei s-o poarte ci omul simplu din norod. Atunci, cu-nflacarata oda toti barzii il suiau in slavi pe cel ce-l intrecea pe Voda cu vitejestile-i ispravi. Si catre el catau cu-ardoare priviri focoase de femei ca nici nu mai stia sub soare mai mare fericire ce-i. O, vremi de inaltare sfinte! Pe plaiurile stramosesti de ele, azi, ne-aduc aminte doar cantecele batranesti. Caci fala veche-a fost sa piara Si lumea-ntreaga a uitat ca e la Dunare o tara c-un neam atat de apasat. Ba, unii spun chiar si-n batjocuri ca-i neam robiilor menit.... Dar ce-a fost el pe-aceste locuri ce fapte mari a savarsit, cum, infruntand Sublima Poarta Si-atati bezmetici venetici, tot el a Europei soarta o hotara, luptand, aici, sub vanturile vremii toate de care n-a putut fi zmult! Vai, toate-acestea, din pacate, uitate sunt demult, demult. Ci iata, straluceste slava! Bat toate tobele-n Suceava caci Stefan-Voda hotaraste voinicii-armura sa si-o-ncinga Si sa se lupte barbateste iar cel ce-i mai viteaz, sa-nvinga! Si-arata sarbatoarea fata. Un freamat viu cuprinde piata cu flamuri mari impodobita, cu lant de-argint imprejmuita. Iar dincolo de lant se-ndeasa cu veselie zgomotoasa multimea mustacioasa care asteapta-ntrecerea cea mare. Batranii cu nepartinire privind a luptei indarjire pe tineri vrand sa-i necajeasca Incep in gluma sa vorbeasca: „Ehei, in vremea dinainte erau mai falnici luptatorii Si-aveau si sange mai fierbinte! Azi de nimic nu-s buni feciorii, abia pot sufletul sa-si traga ca-ntransii n-au un pic de vlaga! E drept ca vremea ni se duse... Da-n vremea noastra altfel fuse.“ De-odata insa, o miscare, Inconjurat de-aprozi, calare In piata intra Voievodul Incins cu vitejeasca-i spada. Voios saluta el norodul care se-nghesuie sa-l vada. Frumoasele, uitand sfiala, spre el si ele dau navala, In ochii lor ca-ntr-o oglinda vor chipul Domnului sa-l prinda. Dar Stefan-Voda mandru trece cu ceata care il petrece taindu-i partie prin lume, ducandu-l catre un cort anume drapat cu scumpe catifele, cu stema zimbrului pe ele. Un slujitor in graba mare o scara aurita-i pune Si il ajuta sa coboare caci anevoie se supune trapasul lui ca un taciune, de semintie-arabiceasca, deprins in lupte sa goneasca Si care-acum, nervos, in jocul copitelor, framanta locul. Vazduhul fierbe de urale In lauda Mariei-sale Si cantece de bucurie cinstesc mareata lui domnie. Da-n cort e tihna lui de-o clipa ca iar ca soimul se-naripa Si ager iar pe cal se-arunca lasand aprodului porunca sa deie zvon in tot norodul ca fi-va astazi Voievodul cu cei viteji sa se intreaca, dorind sa afle, astfel, daca povara grijilor si anii cei multi in lupta cu dusmanii nu i-au stirbit cumva nesatul de-a-si inclesta pe spada bratul. Si da aprodul glasuire poruncii intru implinire: „Din luptatori, acela cine la glorie si cinste tine, sa iasa, daca e in stare cu-al tarii Domn sa se masoare! Rasplata mare il asteapta pe cel ce-nvinge-n lupta dreapta!“ Atata doar aprodul zise. Multimea toata-ncremenise, suflarea si-o opri si vantul. Si toti tacura ca mormantul. Dar iata, prinde-un glas sa zica: „Eu indraznesc!“ si se ridica un mandru cavaler in zale. E-n floarea semetiei sale, frumos la chip ca o fecioara Si tanar ca o primavara. Calare catre Domn porneste. Pe frunte coifu-i straluceste. La scara, lancea-i scanteiaza. Din nou incremeneste gloata. De-ntrecere vitejii-s gata. Cu lancea, unul catre altul, calare isi pornesc asaltul. Si Stefan stie sa abata intaia lance-nversunata. A doua oara se-ntalnira Si lancile iar zanganira. Pe Stefan insa il infrunta o lovitura si mai crunta Si-i greu sa crezi! El se pravale cu stropi de purpura pe zale. Un murmur de nemutumire strabate-ntreaga-nsufletire. Eroul cu al carui nume pe prunci puteau sa-i inspaimante cand il rosteau, turcoiace mume, acum de un copil infrant e! Ci sprinten de pe calu-i sare frumosul tanar si viteaz. Privirile nu-i sunt amare desi-i curg lacrimi pe obraz. In suflet nu-i mocneste sfada Si negre ganduri nu-l mai rod. El mana-i alba ca zapada Si-o-ntinde catre Voievod Si-i spune: “Astazi dau uitarii tot chinul ce l-am suferit caci eu rusinea-ntemnitarii, cu sange azi, am ispasit. Dar fi-va tie sa se-nchine, de-aci nainte viata mea Si jur ca numai pentru tine eu voi trai, Maria-tal” Un singur om, cel ce-nainte privise-ntrecerea tacut, aceste ultime cuvinte ce talc ascund, a priceput. (Sfarsitul partii a treia si cea din urma)



Poeti romani versuri versurile poezie scriitor cuvintele de dragoste autor scrisa de cultura cartea autor cartea. Cuvinte Domnita Voichita Bogdan Petriceicu Hasdeu versurile poeziei versuri poezie rime limba romana.


Alte poezii de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Cele mai cerute poezii
  1. aripioare de argint de emilia caldararu
  2. tabla inmultirii cu sapte de Vasile Romanciuc
  3. de
  4. soarele si copiii de elena dragos
  5. locuinta din dumbrava de
  6. la sanius de ion agarbiceanu
  7. mostenirea de otilia cazimir
  8. in ajun de anul nou de ion agarbiceanu
  9. eva de ion pillat
  10. tabla inmultirii cu 7 de vasile romanciuc
Versuri melodii Poezii forum
A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z #