poezia Dumnezeu de Bogdan Petriceicu Hasdeu versurile poeziei Dumnezeu scrisa de poetul Bogdan Petriceicu Hasdeu

roversuri.ro > Litera B > Bogdan Petriceicu Hasdeu > Poezia Dumnezeu de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Poezia Dumnezeu




Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles La vaste mer chanter sa chanson aux etoiles? Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix. Sublime createur de l’infini - son monde - Dieu prete a l’ocean cette basse-profonde Et l’ocean chante ses lois. Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure, Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir, Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges, Benissez-le sans cesse et chantez ses louanges. Au clair de lune, amis, bonsoir! Iulia Hasdeu, Au bord de la mer As vrea sa smulg din mine un cantec, numai unul, Un singur de pe urma: copil intarziat Ce nu se naste inca, dar, totusi, plin de viata, Duioasa muma-l simte sub inima zvacnind. Un cantec, numai unul, acum la caruntete, Ca Fat-Frumos din basmul cu “fost-au fost un mos”. E garbovit batranul, dar fiul cat un munte Miratei lumi va zice: dintr-insul m-am nascut. Un cantec, numai unul... Cand soarele-asfinteste P-un alt taram sa treaca, eternul calator Pamantului ii toarna lumini mai arzatoare Si pleaca, iar odihna s-asterne pe pamant. Un cantec, numai unul! Dar rima cea cocheta Alearga dupa tineri, si eu s-o prind nu pot; Iar cand, rautacioasa, s-apropie de mine, Gandirea mi-o ciopleste iesind ceva mai mic. A, rima rasfatata! Crezi tu ca far’ de tine Batranul nu-i in stare sa-si taie din granit Un cantec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri, Paretele ciclopic durat far’ de ciment? O rima, ce-i aceea? E haina de parada C-un card de decoratii smaltat si poleit, Sub care toti d-a randul iti par ca-s dopotriva, S-adesea chiar piticul se leagana maret. Nu-i poezie rima. Homer si-Anacreonte, Virgiliu si Horatiu n-au stat a fauri Pe “Tisa - plansu-mi-s-a...”, sonoare chitibusuri Pe-o cartita menite s-o schimbe-n elefant. Artistic e tertetul poemelor dantesti, Nu-i insa pentru Dante. Gigant cu zurgalai! Divina-i Comedie ar fi si mai divina De i-ar lipsi aceste broboade pamantesti. Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fara seaman, Al carui geniu soarbe tot neamul omenesc Precum cristalul prismei il vezi sorbind lumina, Shakespeare, cand cata rima, vai! nu mai e Shakespeare. Tu fugi de mine? Fie! iti multumesc. Odata Fugit-ai si de Milton cel orb si prigonit, S-atunci, din neputinta croindu-si o putere, A scris el fara rima sublimul Paradis. Da, tu-mi placeai si mie in vremile trecute. Cand te-acatam la versuri, cum fetele din sat Acata la cosite cate-un boboc de floare, Macar ca fara benghiuri frumosu-i mai frumos. Draguta-i garofita cu frageda-i catrinta Din rosu si din galben, bucati de catifea; Dragut e fluturasul, garoafa zburatoare, Catifelat si dansul, si dansul efemer; Dar nu-i garoafa bradul, nici acvila nu-i flutur Lor nu le trebui rosu si galben si pestrit: Prin singura-i marime, se-nalta cel ce-i mare; Cel mic se-nzorzoneaza, caci e pipernicit... Un cantec, numai unul si cel mai de pe urma, As vrea sa smulg din mine... Dar unde-i? Nu-l brodesc; Acum il simt aice, si-l simt deja departe, Si-l simt ca-i pretutindeni, si simt ca-l simt mereu. Eu nasc o cugetare, si dansa-si ia avantul, Nemic n-o mai opreste in spatiu sau in timp; A mea-i si parca-i alta, caci este fara margini; A mea-i, si-i infinita, plutind-in univers, E infinit in mine, nu omul cel de carne, Nu harca-i infinita, ci cugetarea mea: Artistul far-astampar ce nentrerupt imi joaca Pe clapele din creier, cantand ca p-un clavir. Si clapele tocite se prennoiesc, se schimba; La locu-i nu ramane nici una dup-un an; Dar eu sunt tot acelasi prin tot ce cugetasem, Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi. Clavirul, cand se strica, eu ma silesc a-l drege Ca m-am deprins cu dansul, mi-e drag, m-am naravit Cand nu se mai acoarda, il spulber cu manie, Sau fara suparare il parasesc si plec. Si pleaca cugetarea-mi sa-si cate alte clape P-un alt clavir... Poete! paseste mai incet! Nu dezvali deodata altarul nemuririi: Lumina-i ameteste pe cei nedumeriti. In mine-i infinitul!... Dar eu si hotentotul Un Cezar, un Platone, un Kant si-un eschimos Suntem aceeasi vita: la cel mai crud salbatec S-ascunde-n cugetare ceva nemarginit. Cand tes aceste strofe, eu simt ca-i langa mine Un scapar, o scanteie cu chipul lui Darwin, S-adie peste capu-mi, soptindu-i: “omu-i musca! Ce-i musca? ce-i o iarba? si ce-i un bolovan?...” Si-a disparut; iar glasu-i, mai rasunand in juru-mi, Cuvinte rasturnate mi-aduce: “musca-i om! Din cremene-i o planta, din planta-i animalul, Din om un inger naste, din inger un Isus...!” Si cufundat in ganduri, privind cu zapacire O peatra la picioru-mi rostogolita jos, Eu o luai in palma s-o netezii cu mila, Zicandu-i: chiar in tine-i un punct din infinit! Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are, Nemic mai fara forma si mai nepipait; Dar pune-l in miscare, si linia se-ntinde, Si linia-ti da totul: deci, totul e-ntr-un punct. Natura, firmamente, sistemele solare, Cu toate cate-n ele si printre ele sunt, Cu-ncetul se dezvolta din puncturi ce se misca, Din puncturi ce se misca plecand din Dumnezeu. Din Dumnezeu plecate, si ele-s infinite: Un punct nu se masoara, fiind netarmurit; Din Forta cea mai forta plecand, si ele-s forte: Un punct zideste sfera, caci este centrul ei. Nu-l intelege mintea, nu poate sa-l cuprinza, Atat de mare este si-i pare-atat de mic: Minunea fara care in veci nu s-ar pricepe Tot ce se-ntemeiaza pe-acest nepriceput! Asa-n orice stiinta izvoru-i poezia. Chimistul si-astronomul incaleca pe sfinx, Impinsi prin miriade de micuri infinite Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu. Si ceea ce nascuse p-acele miriade, Si ceea ce le-nnoada cu Unul infinit, Si ceea ce le-atrage unite laolalta, Cea mai suprema lege e legea d-a iubi!... Un cantec, numai unul si cel mai de pe urma, Voind sa-l smulg din mine, l-am azvarlit in cer; Din cer mi-l crampoteste in creier cugetarea, Dar nu-i intreg: sfarsitul ramase-n cer pribeag. Si cugetarea-mi plange, tanjind de umilinta: “Pan’ la final - imi zice - nu-i chip sa ma radic; Extazul singur numai atat de sus se-nalta; Extazul, care leaga pe-un om cu Dumnezeu!” Extazul.... ce-i extazul? O clipa seculara, In care vezi atatea traite si traind, Incat un veac iti pare, nu vrei sa crezi, si totusi Stiinta-i nevoita sa murmure: asa-i! Cand omul cade-n apa si-i gata sa se-nece- Trecand in panorama pe denaintea sa Intreaga-i viata, viata-i intreaga d-amaruntul O simte-n clipa ceea, o clipa, nu mai mult. Cand p-un bolnav l-adoarme un doftor ca sa-l taie, Ii cioparteste trupul, doar sufletu-n extaz Nu stie de durere, petrece, canta, joaca, Traieste luni o clipa, o clipa, nu mai mult. Extazul n-are-a face cu clapele din creier, Desi-n clavir rasuna, spunandu-i ce-a simtit: O povestire lunga, cuvinte si cuvinte, Macar c-a fost o clipa, o clipa, nu mai mult. Extazul ma rapeste. Aud Divinitatea: “Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc. De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea? Ca sa iubesc, Ma sfasii, urzind din Mine lumi! Tot ce urzesc din sanu-Mi, e urzitor la randu-i. Pornind din Mine, este un microcosmic Eu, Ce l-am nascut sa creasca in plina libertate: Sa se renasca singur, mai sus si iar mai sus. Un germen de vointa se misca chiar in peatra. E adormit, e lenes; o umbra de impuls; Dar cand se redesteapta, mijeste-n peatra muschiul, Iar de la muschi la Spirit - se-ntinde scara-n timp. Cu cat vointa este mai forte, mai calita, Cu-atata se iuteste s-ajunga mai curand, Caci orice punct se-ntoarce pe sanu-Mi: sa se-nsire In salba de luceferi un nou margaritar. Mi-e draga chiar o peatra; dar un arhanghel! Dansul Din muschi, prin suferinte de secoli necurmati, Reintra iar in Mine, iubirea inmiita Din tot ce el iubise in sutele de vieti! Atatia tati si mume! atatia fii si fiice, Surori si frati si soate si neamuri si amici: Iubiri de el traite, traite si ramase Un ocean intr-insul, iubit si iubitor! S-aceste oceanuri se tot desfunda-n Mine. Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea? Ca sa iubesc, Ma sfasii, urzind din Mine lumi! Arhangelii, din sanu-Mi porniti ca neste puncturi De mii si mii de veacuri, apoi filtrati pe rand Prin petre si prin plante, prin animali, prin oameni Cand se rentorc in Mine, triumfatori atleti, Cea raza de iubire, primita la plecare, Mai vie si mai vie s-acuma curcubeu, Ii zbuciuma, ii fierbe, ii face sa urzeasca, Si Eu: din nebuloase ii las a cerne sori! Iar cand o omenire pe vruna din planete, Cazuta-n deznadejde, Ma striga-n ajutor, Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avanta, Jertfindu-se sa scape nevinovate oi! Si jertfa-i imi inchina miresme iubitoare.... Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc, De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea? Ca sa iubesc, Ma sfasii, urzind din Mine lumi...” Si cand vorbea, Cuvantul, urnind acele puncturi, Le raspandea din suflu-i, si fiecare punct Lua cate-o figura, un calapod, o forma: Materia se-ncheaga avand o forta-n ea.... Extazul inceteaza. Poetul se desteapta. Mai luminos se simte: si-n el, si-n preajma lui. Franturi din amintire in creieru-i s-aseaza, Si gandul, ca sa toarca, apuca noul fir. Materie si forta! Din Forta cea suprema Ce-i numai forta, una, monada fara tarm, Orice se desfasoara, orice se desdrumeaza, Ramane forta, insa c-un strai de individ. Si straiul se transforma. Prin vieti evolutive Treptat se subtiaza, ajunge straveziu, Nepipait, elastic, intretesut cu forta, A carii e pojghita: un corp molecular. Naturalistul, care din jos in sus invata, Materie viseaza in universu-ntreg. Din sus in jos cu fala priveste filosoful, Si-i pare numai forta. Se-nseala amandoi. Poetul singur stie, extaticul prin care In jos zambeste cerul, pamantul plange-n sus; Si el, plapanda harpa, vibreaza totodata Cu Dumnezeu-iubirea si cu iubirea-om... Un cantec, numai unul si cel mai de pe urma, Voind sa-l smulg din mine, il azvarlii in cer; Si ca sa prind fugarul, zburat-am dupa dansul: Vazui eternitatea... De ce m-am mai intors? De ce? Caci fiecarui e data o solie. Mai are pan’ la tinta apostolatul meu. Rabdare, si-nainte! Cand voi sosi la capat, Sa cant cu serafimii: O, Dumnezeule! (Revista noua, an. VII, nr. 3, decembrie 1894.)



Versurile poeziei poeti romani versurile poeziei poet poetul scriitor Bogdan Petriceicu Hasdeu de dragoste versuri cuvintele scoala cultura cuvintele versuri. Versuri versurile poezii.ro poet cine a scris autor Dumnezeu poezii.ro limba romana.


Alte poezii de Bogdan Petriceicu Hasdeu
Cele mai cerute poezii
  1. aripioare de argint de emilia caldararu
  2. tabla inmultirii cu sapte de Vasile Romanciuc
  3. de
  4. soarele si copiii de elena dragos
  5. locuinta din dumbrava de
  6. la sanius de ion agarbiceanu
  7. mostenirea de otilia cazimir
  8. in ajun de anul nou de ion agarbiceanu
  9. eva de ion pillat
  10. tabla inmultirii cu 7 de vasile romanciuc
Versuri melodii Poezii forum
A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z #