roversuri.ro
>
Litera M >
Mihai Eminescu
>
Poezia Codru si salon de Mihai Eminescu
Poezia Codru si salon
I
Zadarnic fete mandre zambind cutreier sala
Si muzica-i si visuri si farmec indelung.
In ochii unui tanar sadita e raceala
Si note cat de blande in inima-i n-ajung.
Amicul cel de-o vrasta paharul lui il imple
Si-l cheama si pe dansul la masa unde beu;
Pe manile-amandoua el tine a lui tample,
Se uita pe fereasta cum ninge-ncet... mereu.
Se uita cum omatul copaci si case-ncarca,
Cum vantul farma ramuri zvarlindu-le-n feresti,
Atunci i se nazare un vis frumos... si parca
Revede tineretea-i cu ochii sufletesti.
Colo in departare e valea lui natala,
Cu codri plini de umbra, cu rape fara fund,
Unde izvoara albe murmura cu sfiala
Si scapar-argintie lovindu-se de prund.
Ar vrea ca sa mai vada colibele de paie
Prin stance incuibate, ce mai ca se praval,
Cand luna dintre nouri, craiasa cea balaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.
Sa aib-ar vrea coliba de trestii, mititica,
In ea un pat de scanduri, muschi verde de covor,
Din pragu-i sa se uite la munte cum s-ardica
Cu fruntea lui cea stearpa pierzandu-se in nor.
Ar vrea sa rataceasca campia inflorita,
Unde ale lui zile din visuri le-au tesut;
Unde-nvata din rauri o viata linistita,
Parand sa n-aiba capat, cum n-are inceput.
Mama-i stia atatea povesti, pe cate fuse
Torsese in viata... deci ea l-au invatat
Sa talcuiasca semne si-a pasarilor spuse
Si murmura cuminte a raului curat.
In curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
In dulcele-nmiitul al paserilor grai,
In murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o manastire de ceara pentru trai,
De spanzura prin ramuri de salcii argintoase
O-ntreaga-mparatie in cuib leganator,
A firii dulce limba de el era-nteleasa
Si il implea de cantec, cum il implea de dor.
Visa copilul... Fruntea-i de-o stanca razimata,
Privea uimit in raul ce spumega amar,
Si arunca vo piatra in apa-nvolburata.
Radea, canta degeaba... plangea chiar in zadar.
El vede ierburi nalte in mandra zi cu soare.
Crescute-ajung la braul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece s-aminte luatoare
Pliveste flori albastre si fire de pelin.
Cununa impleteste, o-ncaiera salbatec
In pletele imflate, in parul incalcit
Si ochii rad in capu-i si fata-i e jeratec Â
A lanurilor zana, cu chip sumet, rastit.
Apoi in codru trece si canta doina draga.
Salbatec este glasu-i, vioi, copilaros,
El suna-n codru verde, trezeste lumea-ntreaga,
Picioarele-i desculte indoaie flori pe jos.
,,Ah! cum nu sunt  ea striga  o pasare maiastra
Cu penele de aur ca pasarile-n rai;
La Sfanta Joi m-as duce, as bate in fereastra
Cu ciocul si i-as zice cu rugatoriul grai:
Sa-mi deie-un mar, in care inchisa e o lume,
Palat frumos la munte, in codri infundat,
S-un fat-frumos de mire, inalt, cu dulce nume,
Din sange si din lapte  fecior de imparat!”
Ea canta si pocneste in crengi c-o varga lunga.
O ploaie de flori albe se scutura pe ea,
Un flutur se inalta, cu sete ea-l alunga,
Cu mana crengi indoaie si glasu-i rasuna.
Apoi si-aduce-aminte... era o zi frumoasa...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea paru-si da-ntr-o parte din fata rusinoasa,
Isi pleaca ochii timizi si el a stat pe loc...
Ce s-a-ntamplat de-atuncea nu vrea sa tie minte.
Destul ca nu mai este... si chipul ei cel bland,
Zambirea-i sfiicioasa si ochiul ei cuminte
Sunt duse fara urma de pe acest pamant.
S-a stins. De-aceea insa ar vrea inca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe bratu-i, in noaptea instelata,
Sedea pe stanca neagra spuindu-i ghicitori.
Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
In lacu-adanc si neted, in mijlocul de lunce,
Parea ca vede zane cu par de aur ros.
Si trestia cea nalta vuind de vant mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Cand retele din codru pe cretii apei clare,
Scaldandu-se prin papuri lasau pe valuri fulgi.
II
Trecura ani. E noapte. In camera bogata,
Pe-un pat alb ca zapada, copila sta maret.
O candela de aur c-un punct de foc arata
Prin umbra stravezie icoane pe pareti.
Culcata jumatate, copila cu-ntristare
Zambeste. Plete blonde pe umere cobor
Si cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arata nu amorul  ci setea de amor.
Iar fata ei frumoasa-i de-acea albeata sura,
Brumata ca-n lucirea unui margaritar;
Pe brate de zapada, pe sanii ei se fura
A candelei lumina mai rar si tot mai rar.
Iar micile-i picioare ating covorul moale
Si chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta in genunche dansul, privind intunecos...
Sub umeri-unei fete ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristarii, ce-adanci l-arata slab;
Prin ochii mari si negri o indoiala trece,
Ce fulgera in taina, apoi dispare-n grab.
 Din vorba mea nu poate amor sa se aleaga?
Nu te iubesc atata cat stiu sa te iubesc?
Ai vrea sa storc din mare amaraciunea-ntreaga
Si intr-o picatura s-o beau, sa-nnebunesc?
Spre-a implini vounul din dorurile tale,
Au pot sa fiu, copila, de trei ori Dumnezeu,
Si ce-au facut puternic in veacurile sale,
Aceea intr-o clipa sa pot a face eu?
O, de-as putea s-amestec a lumii lucruri toate,
Dupa a mea vointa un ceas sa te incant,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi in ceriuri si ceriul pe pamant.
Si la a ta ivire parere-ar ziua noapte,
Astfel de stralucita ai trece-n lanuri verzi,
Incat numai paraie ti-ar povesti cu soapte,
Ca in a ta privire eu mintile imi pierz.
Cand ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
As stinge in gramada sistemele solare
Si-n ast mormant te-as pune ca pe-un maragaritar.
Iar eu, eu, singuratec in lumea cea pustie,
In caos fara stele si fara de nimic,
M-as arunca  un demon  sa cad o vecinicie,
De-a pururea si singur desertul sa-l despic.
Iar daca liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra in viata in vechile lor legi,
Fiintele lor noua priveasca-atunci cometul,
Nelinistind cu zboru-i veciile intregi.
Fantasma nesfarsita si totusi diafana,
Din lume exilata neafland limanul sau,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirana Â
Acela sa fiu eu.
 Sa faci minuni? Nu-i asta. Nu ma-ntelegi, iubite Â
Pe crestetul lui mandru ea manile si-a pus.
Sunt taine-n asta lume atat de neghicite,
De-ai spune viata toata, tot n-a sfarsi de spus.
Vezi tu, eu te-as vrea temid, un bland baiet, sa-mi spuna
Cu ochii plini de visuri zadarnice povesti,
S-adorm plecandu-mi tampla la tampla ta  nebuna!
Asa cum te visasem ai fost, dar nu mai esti.
Patate de-ndoiele a vietii tale vise Â
Baiet de-ai fi tu inca, la mine sa te-ardic,
Sa te privesc cu gene pe jumatate-nchise,
Dar nu mai crezi in visuri, caci nu mai crezi nimic.
Sa fii un pagi din basme si eu sa fiu regina!
O, cum as fi de buna si tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme in gradina,
Caci eu ma simt copila, de-ai fi si tu copil!
Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgera-n tacere,
Nu astea ma ingheata de-mi vine ca sa mor.
Ma doare  nu stiu... glasul amestecat cu fiere,
Caci sufletu-ti e-o rana, suflarile-ti ma dor.
Ce vrei? Imi pare-n ochi-ti ca vad o veche vina.
In vorba amintirea a unei crude munci,
In inima e-o parte cu totului straina Â
De-ai fost vrodata tanar, e foarte mult de-atunci!
Cultura cuvintele poetul poet Codru si salon autor versuri versurile poeziei scoala versuri versurile poeziei cartea cuvinte literatura poeti romani. Poezie Mihai Eminescu romana.
Alte poezii de Mihai Eminescu
