roversuri.ro
>
Litera M >
Mihai Eminescu
>
Poezia Diamantul Nordului de Mihai Eminescu
Poezia Diamantul Nordului
In lac se oglinda castelul. A ierbii
Molatece valuri le treiera cerbii.
In vechea zidire tacerea-i si numa
Perdelele-n geamuri scanteie ca bruma.
Strafulgera-n umbra-i de valuri bataie
Ajunse in fuga de-a lunei vapaie,
Ce-n varfuri de dealuri acum se iveste
S-a stancilor muche pe cer zugraveste.
Pareau uriesi ce in cuib de balaur
Pazea o mareata comoara de aur,
Caci luna, ce rosa prin ele rasare,
Comoara aprinsa prin noapte se pare.
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi intinse o scutur si-o taie
In cercuri murinde si brazde balaie.
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Imbla prin umbroase carari nisipite;
Dumbrava sopteste, izvoarale suna
Asteapta-n amestec vibrare de struna.
Varatecul aer te-adoarme cu zvonul...
Cu dor Cavaleriul priveste balconul.
Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete
Liane-nflorite in feluri de fete.
Iar papura misca de-al apei cutreier.
In iarba inalta suspina un greier Â
Prin vanata umbra, prin rumana sara,
In farmecul firei rasuna ghitara:
 Arata-te-n haina de alba matasa,
Ce pare-ncarcata c-o brum-argintoasa,
Sa vad a ta umbra-n lumina-nmuieta,
In parul cel galban inalt-mladieta.
Indura-te, scumpo! in mine arunca
Viole albastre si roze de lunca,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei sa cada
In noaptea cea ninsa de-a lunei zapada.
Iar ochii albastri, mari lacrimi a marii,
Sa-ngaduie-n taina suspinul cantarii;
Cobori, adorato! pe inima cazi-mi,
Balaia ta frunte de umar sa-mi razimi.
E demna ta frunte sa poarte corona,
Robit universul sa-i fie  Madonna!
Ingaduie celui din urm-al tau sclav
Plangand sa-ti sarute al urmelor prav.
Si lasa-ma-n umbra camari-ti sa vin,
Frumos imbracate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascunda
A lampei de noapte lucire de nunta.
Deasupra-si aude uscata fosnire
A poalelor lungi de matasa subtire;
Prin flori ii apare, se-nclina pe gratii
Duioas-aratare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu sopot ea spune:
 Zadarnica este iubirea ta, june!
De-un farmec legata-i intreaga-mi simtire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui implinire.
Oricat mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag,
Un farmec te-opreste, te leaga de prag...
De-aceea de mine sa fugi, Cavalere,
Si uita ca ganduri si doru-mi te cere.
A Nordului mare o piatra ascunde,
Luceste ca ziua prin negrele-i unde
Si cui o va scoate viata mi-o darui;
Dar vai! nici s-o vada nu-i soarta oricarui.
 O, inger! el zice si glasu-i se-neaca
Si dreapta ii scapa pe-a sabiei teaca:
Sigur de iubire-ti  m-astepte pierzare Â
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
................................................
Din Spania pleaca, cu pasii pribegi,
Prin tari si orase, castele de regi;
Abia vede-o tara si iarasi o lasa,
Caci piatra luminei gandirea i-apasa.
De ani e pe cale... Se vede in fine
Cuprins de pustiuri, de negura pline,
Incet poticneste al calului pas,
Si-n noapte departe se pierde-al sau glas.
El vede munti mandri, asupra carora
Padurile negre nu stiu aurora
Si toate formeaza cladire inalta
De stanci ce gramada stau una pe alta.
Un munte e poarta si stresini paduri
Si scarile-s dealuri... In falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastra,
Priveai o lumina ca cerul albastra.
Cum marea de valuri nu stie repaos,
Astfel se framanta al norilor caos,
O stea nu luceste pe bolta cea larga Â
Pornit ca de vanturi sirepul alearga.
Un tunet cutremura lumea-n temei.
Venea parc-o oaste calare de zei...
Cu-a lui erghelie-nspumata de cai,
Vuind vine mandrul al marilor crai.
Cu gaturi intinse sirepi de omat
Prin norii cei negri zburau spariet,
Manati de gigantul cu barb-argintoasa,
Ce vantul in doua despica frumoasa.
Vazandu-l pe tanar inalta toiagul
O aspra privire i-arunca mosneagul,
Cumplit ameninta, in arc se coboara
Si piere in doma-i inalt solitara.
Se-ntuneca iarasi, in fulger nazare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Nazare batranul in bolta ferestii,
In pletele-i albe cununa de trestii.
Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
In urma-i s-aduna si iar se-mprastie;
Campiile sese aluneca iute,
Deasupra-i s-alunga de fulgere sute,
Si luna s-azvarle pe-a norilor vatra,
Paraiele scapar, bulboanele latra,
Deasupra lui cerul i-alearga in urma
Si stelele-n rauri gonite, o turma.
Si muntii batrani il urmau in galop
Cu stancele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurduca pamantu-n picior,
Praval de pe umeri padurile lor.
Se-ntreaba: Fug eu? sau ca lumea intreaga
A rupt-o de fuga nebuna, pribeaga?
Sau mari subterane duc muntii cu sine,
Purtandu-m-o frunza pierduta pe mine?
O data-nca pintenu-nfige  alearga!...
Deodata... se schimba in noaptea cea larga
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisa
Cu aer varatec pe lunce de visa...
Pe maluri de rauri ce scapara line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmura alba ascunse-n dumbrave.
In cer misca norii auritele nave...
O muzica trista, adanc-voluptoasa,
Patrunde-acea lume de flori si miroasa;
Si verzile lanuri se leagana-n luna
Si lacuri cadenta cantarilor suna.
Subtirile neguri pareau panzarie
De brum-argintoasa, lucind viorie;
Si florile toate sub ea-ncremenite
Respira bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin boltile dese,
Prin mreje de frunze seninul se tese;
Si apele misca in pature plane Â
In funduri viseaza a lumei icoane.
Si unde-n dumbrava-i sapata carare,
O mandra femeie s-arata calare,
Pe calul ei graur se-nvarteste-n laturi,
De dulcea-i privire nu poti sa te saturi.
In parul ei negru lucesc amortite
Flori rosi de jeratic frumos incalcite,
Rubine, smaranduri, astfel presarate,
Salbatec-o face la fata s-arate...
Si ochi de-un albastru, bogat intuneric,
Ca basme pagane, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curata ca ceara Â
Zambirea-i imbata ca noptile, vara.
Pe codri-nfioara a ei frumusete
Si apele fulger cu undele crete;
Se pare ca-nvie a basmelor vremuri,
Caci lumea-i cuprinsa de-un dulce cutremur.
Din nori curge-o bura, un colb de diamante,
Pe vai se aseaza, pe dealuri inante;
In fata li-i luna, prin suiet de soapte
S-ardica pe cer curcubeie de noapte...
Ea calu-si alatura. mana intinde,
Iar parul ei negru incet se desprinde
Si-n valuri de moale matasa el cade
Pe umere albe... Frumos i se sade!
Si plans este glasu-i: Â ,,Iubit cavalere,
Nu merge la mare, ca mor de durere;
Imparte cu mine pamantul si raiul.”
De dor si de grija ii tremura graiul.
 ,,Iubite dorite, in bratele-mi vino
Si cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Sa fii al meu mire menitu-i de zodii
Si tie pastrat-am a sanului rodii.
 In van, e craiaso! zambirea-ti din treacat,
Caci mintea mea pus-au simtirilor lacat
Si chipu-ti nu poate patrunde-n visare-mi.
Cu ochii albastri amoru-mi nu-l sfaremi.
Pastreaza, craiaso, viclenele sfaturi.
In laturi, frumoasa ispita, in laturi!”
Ea piere... cu dansa castele, dumbrava...
Si marea-nghetata vuieste grozava.
Miscate de mare-n strigare mareata
A Nordului vin caravane de gheata...
Pe ceruri in neguri o stea nu s-arata,
Departe doar luna  o galbena pata.
Cetati hrentuite pe tari plutitoare,
Cu siruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriase purtand cremenite
Coroane in colturi pe capuri haite.
Vin regii de Nord cu ostiri sa se plimbe,
Cu chipuri ciuntite si umere strambe
Si toata strigarea, vuirea, sunarea
E surda ca ceriul, e moarta ca marea.
In domele largi, prin palate desarte
Rasuna doar vantul... ca glasuri  departe.
Si spiritul mortii eterne-n ruine
Isi misca imperiul fara de fine.
Orasul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome si portici;
Dar astazi sunt frante boltitele porti,
Pustiu e in dome  si zeii sunt morti.
El suie un turn ce se nalta sub luna,
Cu ziduri crapate de ger si furtuna,
Se uita la ceruri, se uita in mare...
Cu capul in jos se arunca... Dispare.
Si cum amorteste si-ngheata... suspina:
 O, piatr-a luminei, revarsa-mi lumina!
Prin genele-nchise s-arata, o vede
Si striga... si mana pe dansa repede...
O prinde... prin farmec in jur se-nsenina,
El vede lungi rauri, campii in lumina,
Gradina din tara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arata lui.
Ce stai cu sfiala, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze aluneca stropii,
S-aleele scutur de roua o ploaie
Iar soarele nalta in disc de vapaie?
El scarile urca cu piatra in mana.
In prag il asteapta frumoasa stapana.
De gatu-i s-atarna, zambind ea ii spune:
,,Adanca-ti durere pieri prin minune.
Dar piatra mai scumpa si cea-adevarata
Iubirea mea este nestinsa, curata;
Pastreaza-mi-o bine... aceasta ti-o darui...”
El ochii si-i freaca, sa vada,-adevaru-i?
......................................................
Si drept ca-n miscarea molaticei ierbi
Pastea inainte-i o turma de cerbi.
Dar tot nu-i in ceru-i... Din genele-i bruma
Cu visul deodata s-o scutur-acuma.
Isi scutura haina cea umeda, plina.
Balconu-l priveste si tare suspina.
Zadarnic facut-au ghitara parada:
Inez nici visase sa vie sa-l vada.
Si ce-i mai ramane sa faca saracul?
In lac sa priveasca cum joaca malacul?
Mai bine prin tufe se fura cu paza...
Ca nimeni s-auza si nimeni sa vaza.
In urma-i o usa-n balcon se deschide...
Prin flori se arata o gura ce rade...
Cu fata ascunsa in paru-i, sirata,
De-amoru-i prostatec asa se disfata.
Versurile poeziei cartea poeti romani poezia limba romana de dragoste. Literatura Mihai Eminescu rime versuri cartea versurile poeziei Diamantul Nordului scoala autor poezie cuvintele versuri de dragoste.
Alte poezii de Mihai Eminescu
