poezia Noaptea de februarie de Alexandru Macedonski versurile poeziei Noaptea de februarie scrisa de poetul Alexandru Macedonski

roversuri.ro > Litera A > Alexandru Macedonski > Poezia Noaptea de februarie de Alexandru Macedonski

Poezia Noaptea de februarie

I Mi s-a parut intotdeauna un ce scarbos si crud Ca dupa-o noapte de orgie, pe buze inca de vin ud Sa te cobori in acea ocna la care s-afla condamnate Nenorocitele fiinte ce se numesc: prostituate. Mi s-a parut intotdeauna ca este-o cruda profanare Sa uiti ca muma ti-e femeia si ca in pantec te-a purtat, Nepasator sa pui pe buze o fioroasa sarutare Precum se pune un stigmat. Si cata osebire este intre amor si infamie, Intre cadere si cadere, sau sarutari, si sarutari... De-o parte, tainica placere ce se-nfasoara-n poezie, De alta, bestialitatea unei reci inflacarari. O! si cat am plans pe soarta bietelor nenorocite Care nu pot ca sa aiba nici vointa de-un minut, Cu blestemele pe buze de-alte buze-nabusite, Cu palpite pentru-oricine - cunoscut - necunoscut; Seara este-o ingrozire pentru unele din ele, Nededate inca bine cu marsavul povarnis; Altele, mai decazute, mai deprinse, sau mai rele, Rad de cele care-au lacrimi sub al genelor umbris... Lacrimi?... Nu mai stiu sa planga de o vreme-ndelungata... Lacrimi?... Au varsat destule ele, care nu mai plang... Lacrimile nu dau paine, si nici jimbla cea uscata Nu se cumpara cu ele, daca pica sau se strang. A! Civilizare! Secol de progres si industrie, Ai masini de aburi duse, si cu trasnetul te joci, Secol plin de prevedere, secol de filantropie, Tu ai intrecut desigur ale Romei vechi epoci, Imparat atotputernic, pe uscat ca si pe valuri, Iti indeplinesti menirea si nu am de zis nimic, Dai femeilor calvaruri si poetilor spitaluri, Secol de filantropie, cine zice ca esti mic? II Viscolea cumplit afara si era o noapte sumbra, Se ghiceau, plutind prin colturi, bestiale nazuinti, S-aratand ale lui clape, un clavir zambea din umbra Ca o tanara femeie ce-si arata albii dinti. Scaune si canapele avand droturi sfaramate Prin zgaita lor damasca de un verde spalacit, Dau afara-n somaldoace, dintre panteci scufundate, Caltul obosit de slujba unui loc neodihnit. In pereti, vreo doua cadre de femei in pielea goala, Ca in piepturi sa destepte a dorintelor rascoala, Iar pe scaune, trantite, cateva cadavre vii, Mute intre ele, insa, vorbarete daca vii... Ele toate poarta-n fata ca pecetie cumplita Sufleteasca pravalire pentru veci intiparita... O femeie mai batrana le dezmiarda parinteste Lina este deocamdata mai frumoasa, - s-o iubeste Deocamdata, dintre toate, intr-un chip deosebit... Insa nu dispretuieste nici pe Mimi - o nebuna Ce stiind ca sa-ndrageasca, de nimica nu e buna... Nici pe Liza, nici pe Mita, nici pe Ana - unguroaica Care poarta sange rosu sub o piele de nemtoaica. Toate fetele sunt bune, si a carnii exploatare Sa-nzeceasca capitalul intr-un singur an e-n stare. III Zoe - fata mai bruneta - la fereastra alergase... Ea, pesemne, c-auzise sunetul de clopotei, Caci o sanie in curte pe zapada-alunecase, Si intrara in odaie cativa tineri derbedei Erau patru - intre care, un vlajgan scapat de scoala, Care inca nu-nsemnase pe a vietii sale coala Cu condeiul voluptatii vorba magica ,,Amor”. Mai frumos ca sfantul Gheorghe, isi da aere viteje... Ele - repede ghicindu-l, se-ncercau sa-l prinda-n mreje, El, rosind ca o cireasa, se facea-ntreprinzator, Si cu vinul ce bause, ca turtit sa fie bine, Si cu ochii mari si negri ce catau in ochii lui, Ii parea cum ca odaia se-nvarteste, si, in fine, Lesne poti sa mergi la vale, dar cu greu la deal te sui. Unul cate unul, dansii, cate patru, disparura In odaile de-alaturi cufundate-n umbra sura, Far-a numara cadavrul ce-l avea fiestecare Ca mecanic sa palpite sub a buzei sarutare. Cate patru, si sunt tineri! Cate patru, si din ei Ce-si prostituie junetea la pierdutele femei, Cangrenandu-si corp si suflet cu o minte neinteleapta, Se va naste viitorul, si posteritatea dreapta. IV Dar din trei, uitate-n jeturi, cea mai tanara-adormise, Insa somnu-nseninase chipul vested si-ncruntat, Scuturand pe alba frunte umbra jalnicelor vise, Cand copilul dinauntru iesi palid, dar barbat... O mandrie triumfala corona frumoasa-i fata, Si din ochii lui in cearcan care veseli dau ocol, S-ar fi zis, de orisicine, preursirea ca-l rasfata Si ca este dintre-aceia care-ajung la Capitol, Ca degraba castigat-a vreo victorie-nsemnata, Ca de groaza lui dusmanii au dosit-o ca misei... Nu! Victoria cea mare, batalia castigata Nu este decat podoaba tineretii, dezbracata Pe un corp ce i se dase pe-o moneda de cinci lei. Mai veni putin la urma un batran uitat de vreme, Ramasita lui de zile ca sa-si dea mai iute-n jaf Patrundea, voios si sprinten, fara s-aiba a se teme, Caci izbanda barbatiei si-o gasise intr-un praf. Mai veni si o fiinta cu privirile in ceata, Ce intra, precum se intra in oricare cafenea, Ca sa-ti iei cu nepasare lingurita de dulceata Si sa pleci trantind in tava gologanii pentru ea. Mai venira... - nesfarsita ar putea ca sa ajunga Lista celor care intra, lista celor care ies... Primavara, ziua creste, insa noaptea e tot lunga Pentru carnea ce se vinde palpitand sub interes. O! si cugetand ca, poate, injositele fiinte, Daca n-ar fi fost in lipsa ticalosului metal, Ar fi mame, coronate cu sperante si credinte, Iar nu frunze tavalite intr-al ulitei canal. O! si cugetand ca, poate, daca-ar fi avut in lume Inimi pline de iubire sa le tina loc de mume, Sprijinul vreunui frate, care vine cand il chemi, Sau mangaietoarea voce a prieteniei sfinte, Cu povetile-ntelepte din risipa-i de cuvinte, Spuneti-mi, e cu putinta sa te-opresti sa nu blestemi? V Lumanarile scazute sovaiau - si prin odaie Focul ce murea in soba c-o albastra valvataie Flutura, trecand pe chipul unei searbade femei. Singura mai ramasese dintre celelalte toate... Insa, din minut in altul, randul o sa-i vie poate Si va trebui, atuncea, ca sa-si faca randul ei. Inca-n floarea vietii sale, ea ce este mai trecuta, Este insa osandita ca sa fie mai pierduta, Sa se plece, mai supusa, la un semn - la un cuvant... O tineau de mila, poate, sub acel coperamant, Si cand aspra saracie zilnic se insarcineaza, Pe tablitele pierzarii sa inscrie nume noi, Mila, intr-o dimineata, te caieste, si ofteaza, Dar te ia frumos de mana, si te-arunca in noroi. Ea stia prea bine aceasta, si supusa la porunca Isi urma osanda vietii intr-a vitiului munca, Iar Frineie, despletita, isi facea un piedestal Dintr-a corpului osanda, dintr-a vorbei degradare, Si din tot ce ingrozeste, si din tot ce e in stare Ca sa smulga trandafirii dintr-un suflet virginal, Sau sa faca sa tresara patimile-n amortire Dintr-un suflet peste care, ca un vant de pustiire, A trecut desfraul rece cu instinctu-i bestial. Insasi fetele pieirei o priveau cu ingrozire, Sau cu scarba, de la dansa, intorceau a lor privire, Nevorbindu-i timp de ore, si de zile, si de luni; Ea-nfrunta cu nepasare revoltatele furtuni... Trasnetul putea sa cada, c-ar fi ras si-atuncea inca... Inima i se schimbase in prapastie adanca, Pe-ale carei margini triste nu mai creste iarba chiar. Si din care nu reurca nici rasunetul afar'. Unde se gandeste, insa, stand in jetul ei trantita?... Fata ei odata muta e acuma-nsufletita... Iat-o... Pare ca vorbeste far-a zice un cuvant... Pare c-o-nfasoara valul unei cresteri ingrijite... Pare-a nu mai fi femeia cu simtirile tampite Si c-a tresarit cenusa intr-al inimii mormant. Care vis o naluceste?... Care inger o insufla? Iat-o... Se ridica, umbla... - pe cand vantul care sufla Bate-n geamuri, bate tare, si le zguduie cumplit... Falfaiesc in candelabre lumanarile deodata... Insa ea se indrepteaza, palpitand transfigurata, Spre clavirul ce-i zambeste printre fildesu-nvechit. Degetele-i desirate calca clapele sonore... Armonia se desteapta, lenevoasa, la-nceput, Visatoare ca fecioara cugetand in timp de ore, La barbatul ce iubeste fara ca sa-l fi vazut. E melancolia dulce dintr-o tainica-adiere... E murmurul plin de soapte al paraului duios... E o voce ce sopteste, ca sa-si uite de durere, Un refren din cate-un cantec simplu si copilaros. Insa, fiecare nota, e o perla care scapa De sub degetele albe ce aluneca pe clapa Ca sa mearga sa se sparga cu un sunet cristalin... E o melodie sfanta de pe-o harpa inspirata, Este dulcea sarutare de pe buza adorata, Este-a ingerilor voce dintr-un cer de soare plin. Si cu cat clavirul varsa note mai armonioase, Cu atata se fixeaza ochii ei deschisi si mari Intr-o ceata, pe sub care vede zilele-i frumoase Strecurandu-se intocmai ca fantasme legendari... Vede casa-i parinteasca si cu stresinile-i late Pe sub care se agata cuiburile daramate... Randunelele pe-alaturi dau ocoale neincetat; Muma-sa-n pridvorul verde o priveste cum se joaca, Fetele vin la fantana, pe cand popa-n toaca, toaca La biserica din sat. Soarele pe dupa dealuri cu incetul se ascunde Si arunca o privire poleita peste unde, Roata morii se-nvarteste, vantul sufla prin zavoi, Turmele de la pasune trec mugind in jos pe vale... Clopoteii de la capre zanganesc voios in cale... Scumpa ei copilarie se rentoarce inapoi. Insa scena se preschimba, pe cand rauri de-armonie Se revarsa in cascade de sub degetele ei, Si pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie, Trece prima ei iubire, primul vis de poezie, Care face sa vorbeasca inima unei femei. Dreapta ca o somnambula, ea loveste-automatic Fildesul sau abanosul invechitului clavir, Pe cand ochii ei in zare urmaresc un chip simpatic Rentregind cu-ncet conturul unui dulce suvenir. Vantul scutura fereastra! - Ea nu vede, nici n-aude! Focul moare trist in soba, lumanarile palesc... Ea tresare - ea renaste - geme cu accente crude, Caci si clapele au limba, caci si clapele vorbesc. E pierdut, pierdut trecutul! E pierduta fericirea... In prezent, nici chiar nadejdea, viata moarta, si-njosirea... In trecut, era iubire, erau raze, era trai... In prezent, ticalosia; in trecut, un vis de mai. VI Incepuse, far' sa stie, pe divinul Trovatore, Opera care vorbeste cu poetii-n orice ore, Si pierduta-n reverie, ajunsese-n acea parte Cand durerea-n Mizerere printre inimi se imparte Si cand Verdi imprumuta note de privighetori Ca sa zboare, dus de ele, pan-la cei nemuritori. Ochii ei pierdeau cu-ncetul fixitatea lor grozava, Si patrunsa de-o simtire dureroasa, dar suava, Degetele-i descarnate de abia mai izbutesc Din clavir sa redestepte cantecul dumnezeiesc... Mizerere! Mizerere! Dansa-n lacrimi izbucnise... Pe octavele-amutite mainile-i incremenise... Ea uitase ce e plansul de sunt ani indelungati... Armonie! Limba sfanta, care e s-a ta putere Daca faci sa curga lacrimi ca o dulce mangaiere Chiar din ochii ce de ele se arata mai secati? Care e s-a ta putere, tu ce-nsufletesti indata Chiar cadavrul unei inimi intr-un piept inmormantata, Si aci ne faci sa plangem si aci, ca sa zambim? Nu esti tu vreo voce dulce de prin ceruri exilata Daca tu ne faci cu ele ca prin farmec sa vorbim? Armonie! Limba sfanta, limba plina de simtire, Tu dai cantecului aripi si-l inalti de la pamant... Intre suflete si ceruri esti trasura de unire, Si cand nu mai canti in suflet, omul intra in mormant. Ea plangea... Era scapata... Dar, c-o grea scartaietura, Usa se deschise-atuncea, si-njurand de dumnezei, Un bacan cu ceafa groasa, mirosind a bautura, Puse-o lunga sarutare pe-ofilita ei figura... Toti ne-avem destinu-n lume... El pe-al sau, si ea pe-al ei.

Cartea poezie rime cuvinte poeti romani Alexandru Macedonski versuri. Cultura scrisa de de dragoste de dragoste romana literatura versurile limba romana poet poet Noaptea de februarie descarca de dragoste versurile poeziei cartea versuri.

Alte poezii de Alexandru Macedonski

poezie Noaptea de februarie autor Alexandru Macedonski

Top poezii Alexandru Macedonski

Ultimele poezii adaugate

Top cautari

Cele mai cerute poezii

aripioare de argint de emilia caldararu
tabla inmultirii cu sapte de Vasile Romanciuc
de
soarele si copiii de elena dragos
locuinta din dumbrava de
la sanius de ion agarbiceanu
mostenirea de otilia cazimir
in ajun de anul nou de ion agarbiceanu
eva de ion pillat
de Vasile Romanciuc