roversuri.ro
>
Litera M >
Mihai Eminescu
>
Poezia Odin si poetul de Mihai Eminescu
Poezia Odin si poetul
Ei cer sa cant... durerea mea adanca
S-o lustruiesc in rime si cadente
Dulci ca lumina lunei primavara
Intr-o gradina din Italia.
Sa fac cu poezia mea cea dulce
Damele sa suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Si juni natangi cu tigarete-n gura,
Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti,
Sa reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adanca
Unei simtiri adevarate  niste mofturi.
Mai bine-as smulge sufletul din mine,
As stoarce cu o mana cruda, rece
Tot focul sant din el, ca in scanteie
Sa se risipe, pan-se va-njosi
Sa animeze pe deserti si rai.
O, si de-ati plange chiar, daca durerea
Adevarata si neprefacuta
V-ar topi ochii si a mea cantare
V-ar arde sufletul din voi... Atuncea
E si mai rau  si-atunci si mai putin
Va gandi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le cititi ca sa puteti a plange
 Caci prin izvor de lacrimi mor dureri Â
Voi stiti c-o mana  oricare-ar fi  v-atinge
Fruntea cea plina de sudori, si dulce
Va racori bolnava fierbinteala
Si stavila la lacrime va pune
C-o sarutare... La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecata,
Ce nu pot plange pentru ca durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a impietrit... la mine
Nimeni nu va gandi, nici a gandit.
La ce? Au nu stiu ei cu totii
Ca daca vor seca a mea durere
Cu mangaieri  atuncea si izvorul
De canturi va seca... Nebuni! va iert...
O, mare, mare inghetata, cum nu sunt
De tine-aproape sa ma-nec in tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre,
Ai racori durerea-mi infocata
Cu iarna ta eterna. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si marete;
Pe scari valuri coborand in ele,
As saluta cu aspra mea cantare
Pe zeii vechi si mandri ai Valhalei.
 ,,Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri”,
Razand Odin si ridicandu-si cupa
M-ar saluta. Â Si haina ceea lunga
Si alba cretii ar arunca de neaua
Si parul lung mi s-ar imfla de vant.
 ,,Un scaun pentru bard”  si-n scaunul nalt
De piatra, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-as simti ca-s urias.
Si zeii mangaind lungele barbe,
Naltand privirea-n boltile antice
Spre a-si aminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunandu-le de lumea
Cea de pitici, ce virmuieste astazi
Pe tarana ce-au locuit-o ei.
 ,,Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atat de mizerabila a deveni.
Seminta cea din zei nascuta”.
Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masa
Ridica cupa lui cu mied: Â ,,Asculta,
Nu mi-i sti spune ce mai face tara
Ce Dacia se numea  regatul meu?
Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
 ,,Nicicum, o, Decebal. O vad
Pentru intaia data acum inaltata
Prin parul tau ca o coroana mandra,
Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit.”
 ,,Dara urmasii acelor romani?”
 ,,Ce sa vorbesc de ei? Toti oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei
Intre pigmeii toti sunt cei mai mici Â
Mai slabi, mai fara suflet, mai misei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastra marire.
Orice popor, oricat de prapadit
O piatra va gasi, sau o bucata
De fier ori de arama, ca sa sape
Cu ea urmele-adanci ce le-ati lasat Â
Voi oameni mari, ce stati acum cu zeii
Si ospatati cu ei  in colbul negru
Uitat s-usor al vechiului pamant.
Dar ei... De-ar merge-n sud si nord  nimica.
Sunt ca o laie de nomazi si de laieti
Ce stau deocamdata numai pre pamantul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungati
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s radacina
Si gloria celor ce sunt.”
 ,,Ah! ce-am dori in ora mortii mele,
Roma sa guste pan-in fund paharul
Mizeriei si-a decaderii, intr-atat
Incat sa se despretuiasca ei pe sine Â
Asta s-a implinit... Romanii vechi si mandri,
Invingatorii lumii, au devenit
Romunculi... Dar cu ce s-ocupa ei?
Or fi crescand catei, or fi-nvatand
Sa strige ca cucosii... un popor
Ce se despretuieste pe el insusi trebui
S-ajunga la d-acestea.”
 ,,Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica.”
 ,,E tot atata.”
 ,,De unde vii?” intreaba Odin bland.
 ,,Am rasarit din fundul Marei Negre,
Ca un luceafar am trecut prin lume,
In ceruri am privit si pe pamant
Si-am coborat la tine, mandre zeu,
Si la consortii tai cei plini de glorii.
De cantec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Si lunecand prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-mi
Un cant batran si rascolind din fundu-i
Sunete-adanci si nemaiauzite,
Ordona numai  sau de vrei ca fluviul
De foc al gandurilor mele mari
Sa curga-n volbura de aur pe picioare
De stanci batrane, intr-o limba aspra
Si veche  insa clara si inalta
Ca boltile cerului tau, o, Odin,
Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coarde
Ca sa-mi castig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie... Dara
De la pitici eu nu primesc nimica.”
 ,,Sarman copil  zice batranul zeu Â
De ce rascolesti tu toata durerea
Ce sufletul tau tanar a cuprins?
Nu crede ca-n furtuna, in durere,
In arderea unei paduri batrane,
In arderea si-amestecul hidos
Al gandurilor unui neferice
E frumusetea. Nu  in seninul,
In linistea adanca sufleteasca,
Acolo vei gasi adevarata,
Unica frumusete...
(Fruntea-i inalta,
De neaua coperita, si coroana-i
De stele-albastre stralucea in hala,
Si vorba lui blanda era duioasa.)
... Din cupa mea de aur bea aurora
S-intre seninul blandei diminete
In pieptul tau. Si ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zapada, cu-arcuri
De neaua alba, ca argint din Ophir,
Cu bolti mai nalte decat insusi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspenda lampe mari ca niste albe lune
Ce implu lumea visurilor mele
Cu o lumina dulce, alba, calda.
Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite,
Cararile-s de pulbere mai alba
Ca-argintul cel de viu. Â Un aer
Bland argintiu iti va imfla tot parul,
Vei rasufla miroase dulci de crin,
Talarul tau va lumina in noapte Â
Prin hale vei zari blandele-mi zane,
Si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos.”
O vorba zice  murii cei albastri
Ai marii, desfacuti in doua, -mi lasa
Privirea intr-un labirint de neaua:
Coloane nalte, bolti arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau... si-n umbra
Cea clar-oscura-a stalpilor de neaua
Vazut-am o copila dulce-inalta,
Subtire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i par de aur desfacut
Cadea pan-la calcaie, haina-i alba
Uda parea de moale  stralucita
Cuprindea membrii ei dulci si zvelti,
Manile-i mici, ca doi crini albi, incearca
In van a impleti parul de aur,
Gura-i o roza surazand deschisa,
Ochii-i albastri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se tine
Haina cea lunga si bogata. Â ,,Vino,
Odin ii zice, bland copil al marii.
Un bard satul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborat in noaptea noastra clara Â
Sa cante roaga-l.” Ca o umbra
Stralucind argintiu in clara noapte
S-apropie... Â ,,O, nu te teme, -mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna si durerea,
De ce sa tremuri la a mea privire?”
Lin tremura glasul ei bland in noapte.
 ,,O, zana, nu de frica, de placere
Tremura-n mine sufletul meu bolnav.
Sa cant? Dar oare la a ta privire
Nu amuteste cantul de-admirare Â
Nu esti un cantec insasi  cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodata
Din arfa unui bard? O, fecioara,
Vin-langa mine, sa ma uit in ochii-ti,
Sa uit de lume, ah! sa pot uita
Fierea cu care ei m-au adapat
In lume. Cine-ar fi stiut
Ca-n fundul marii tu traiesti, copila,
Ca un margaritar, topit din visul
Marii intregi,
Si nu te temi ca aurul din plete-ti
Se va topi in stele  si ca paru-ti
Amestecat cu ele-ar straluci
In noapte-albastra a acestei lumi;
Si nu te temi ca glasul tau
Va-ndulci vecinicia cea amara
A marii!” Â Magulitor, ea zice,
S-o roza ea lasa pe a mea gura,
Cu tanar miros  roza gurei sale.
 Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte
Spre-a indulci ochii tai mari albastri,
Sufletul tau cel bland, nevinovat,
As sfarma soarele in tandari de-aur,
L-as presara-n cararea ca de neaua:
O inchinare l-a tale picioare
Mici, dulci si albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii,
Pe fruntea ei coroana pune, mare,
De diamante, umede, topite
In stralucirea lor cea infocata,
Caci ea-i regina frumusetii  a lumii.
Ea capu-si rezema de ai mei umeri
Si glasul ei imi sopti in ureche:
 Voi indulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adapat Â
Caci te iubesc, sarmanul meu copil.
Si Odin isi deschise ochii albastri
Si mari, razand cu ei  iar zeii
Lin sosoteau intre ei batraneste
Si surazand isi aduceau aminte
De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse
In negura secolilor trecuti.
Versuri cartea versurile literatura Odin si poetul Mihai Eminescu versurile poeziei autor versurile poeziei scoala literatura cultura. Scrisa de poetul autor versurile poeziei poezie poeti romani versuri.
Alte poezii de Mihai Eminescu
