roversuri.ro
>
Litera I >
Ion Heliade Radulescu
>
Poezia Anatolida sau Omul si fortele de Ion Heliade Radulescu
Poezia Anatolida sau Omul si fortele
1 I. Empireul si Tohu-Bohu
2 II. Imnul creatiunii
2.1 I. Lumina
2.2 II. Firmamentul
2.3 III. Apele
2.4 IV. Astrele
2.5 V. Pestii si pasarile
2.6 VI. Animalele pamantului
2.7 VII
3 III. Viata sau androginul
3.1 I
3.2 II
3.3 III
3.4 IV
3.5 V
3.6 VI
4 IV. Arborul stiintei
4.1 I
4.2 II
4.3 III
4.4 IV
4.5 VIII
4.6 IX
4.7 X
5 V. Moartea sau fratii
5.1 I
5.2 II
5.3 III
5.4 IV
I. Empireul si Tohu-Bohu
Inalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
In sfanta atmosfera luminii celei vii,
De unde-emana viata; si raul fericirii
Adapa, racoreste cerestile campii,
Si spiritul agapei bureaza ambrozie
Si-nmargarita campii eternei beatituti,
Spre-a creste-haritatea, angelica tarie
Din care purced pacea, divinele virtuti;
Pe muntele de aur, in stanci de adamante,
Cu pulbere de stele, verzit de imortali,
Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
Si unde se dezvolta virtutile florali;
Acolo unde-adie zefirul de clementa
Prin arborii stiintei ce Domnul! Domn! soptesc
In quietutea nalta d-amor, de inocenta,
La rauri de viata ce Domn! iar murmuiesc;
Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotentei,
Inconjurat de angeli, puteri de serafimi,
Acolo este tronul divinei providentei,
Pe mii de miriade de repezi cherubimi.
Cereasca armonie organe mii rasuna;
Poetii-eternitatii, serafi intraripati,
Sub degete d-auzuri vii arpele instruna,
Rapiti in adorare, de Domnul insuflati.
Fiinte de simtire, cu totul de vedere,
Contempla in mirare p-eternul Iehova,
In marele panhymniu, in sfanta preveghere
Intreg nemarginitul rasuna: Osana!
P-acelasi tron, d-a dreapta, nascut in prestiinta
In sanu-eternitatii, de angeli nevazut,
Etern era si Fiul, cu Pater d-o fiinta,
Ca dansul fara margini si fara inceput.
Cand pater al puterii, voind sa-l glorifice
Ca un mostean al gloriei, ca Verb si creator,
Puteri, virtuti intr-insul sa se identifice
Si-ntr-insul sa cunoasca p-al lor incepator,
Ceresti, eterii trombe in spatiuri rasuna,
Puteri, tarii de angeli svol repezi, lin se pun;
In juru-Omnipotentei ministrii toti s-aduna,
Atenti in tot amorul, asculta, se supun,
Vad toti pe Fiul gloriei l-a Patrelui sau dreapta
Si cunoscut se face Cuvantul peste tot;
La vocea-i mundifera creatia asteapta
Si lauda, marire din arpele lor scot.
Si spirite, si geniuri, si minti ce nasc stiinta
Se-ntrec sa se inchine la Marele Cuvant,
Prin el sa se-ntregeasca in toata-a lor fiinta
Si-ntr-insele sa cheme al lui coboramant.
O noua sarbatoare in ceruri se serbeaza;
Trag toti cu-ardoare sfanta, aduc carul cel viu
Ce splende de lumina si de stiinti deraza.
Pe dansul se aseaza Divinul Verb si Fiu,
A lui de flacari roate iau drumu-ntraripate;
Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;
Orele-eternitatii la dansul inhamate,
D-apocalipse duse, spre secoli propasesc;
De angeli miriade preced si il urmeaza,
Si carul naintarii propasa ne-ncetat,
Din iute in mai iute, si-n calea-i insemneaza
Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.
Taria inconjoara in sfanta armonie
Si cerurile toate de glorie se-mplinesc;
Dreptatea, adevarul, stiinta, bucuria
Rasar intr-a lui urma si cresc si se-nmultesc.
Iar spiritele-ntr-insul, prin tragerea centrala,
Celebra imeneul, arzand ca mii de sori,
Fiinte mii intr-una in nunta-universala,
O flacara din flacari, volvoare din volvori.
Al pacii spirt e una cu-al dragostei, blandetii,
Al dragostei s-al pacii intr-una se unesc
Cu al inteligentei s-al naltei frumusetii,
Si toate iar in Domnul si cresc, si vietuiesc.
Tot este viu in ceruri si totul e viata,
S-o sfanta armonie s-o unitate fac;
Un plan e tras d-atuncea, si totul ne invata
Ca sufletele noastre tot astfel se infac.
Tot astfel se marita, tot astfel se-mpreuna,
Asa purced si astfel solia-si implinesc;
Asa-ntr-a lor agape ca flacari se aduna
Si tot asa ca raze la centru se unesc.
Astfel Fiul Puterii in glorie nainteaza
Din margine la alta, in drum triumfator;
Iutimea naintarii prin soapte cuvanteaza
Si vine iar de sade pe tron imperator.
Se umple tot de glorie, de lauda, marire,
Un singur cap arhangel ramane nemiscat;
Distat in deitate, putere, fericire,
Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.
Onori si nemurire, tarie, libertate
Avea in cele nalte, de tot se bucura;
Ci cum vazu Cuvantul, a lui divinitate,
Il dezvolta in sinesi, si greu il apasa.
Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gura,
Sta neclintit la postu-i si buzele-si musca,
Fierbea trufia-ntr-insul, fierbea friguri de ura,
D-a tamplelor bataie ochi, fata se rosea.
Oribila durere de frunte il cuprinde
Si fruntea i se umfla, nu-l mai incape loc;
In cugetu-i prin ura concepe si s-aprinde,
Turbeaza apostatul, o spuma e, un foc.
Plesneste al lui crestet. Nascu pacatuirea;
Frumoasa si ridenta ii svoala imprejur,
Arhangelul rasufla, resalta-n el simtirea,
Se-ncanta d-a sa filie intaiul duh sperjur.
Se inamora; ea il rapeste,
Si mii de angeli o numesc sor',
La toti ea rade, ascuns fior
Pe toti petrece. La toti clipeste,
Pe toti provoaca, la toti se-ntinde,
Cu toti e dulce, ochii-i vorbesc;
Si cap, si inimi la toti aprinde,
Ard de placere, tremur, doresc.
Ce mare si teribila la angeli incercare!
Pe cine frumusetea-i nu l-ar fi tulburat?
O filie d-arhangel, nascuta-n cugetare,
O femine in spirit! Frumosul incarnat!
Rapinda, gratioasa, plapanda,-amagitoare,
Si umede si rumeni dulci buzi de Lucifer,
O fata de speranta si maini prea datatoare,
Un viitor ferice frumosii-i ochi ofer.
A sexului ei gratii inspira voluptatea
Si farmec peste farmec in corpu-i aerin;
Miscarea ei seduce ca insasi libertatea
Si-n fata ei straluce ca fulger in senin.
Cocheta fara margini, cereasca curtezana,
Incatena vointa, pe toti ii captiva,
Si toti in ea vazura de cer o suverana;
Spre-a-i merita favoarea a-mparati dorea.
La toti le vine-n minte a-si pune rezidenta
Mai sus de tronul pacii s-a se-ndumnezei,
A-si insusi, a smulge pe seama-si providenta
Si sceptrul preatariei spurcat a manui.
In spiritul tiranidei strigara: Libertate!
O masca-amagitoare infamei tiranii,
Iar boltele eterii rasuna: Strambatate!
Din margine la alta trosnesc din temelii.
A reusit cocheta; dar tipa,-ngalbeneste,
L-al sau parinte-alearga, si ochii ii sclipesc,
Si tremura la sanu-i, de el strans se lipeste,
La piept si el o strange, si-ntr-una se unesc.
Bubuie cerul, se scoala Imparatul;
Duduie eterul, ca pasa urgia;
Fulgere, valvoare in spatiu serpuiesc;
Focul se-ntinde, curata pacatul.
Marea-exploziune arresta-eternitatea;
Salta firmamentul si sorii se spaimanta,
Cugetul de crima pe unde se-ntinde
Tot desfigureaza, ca trasnet incinde;
Foc negru si rosu lumina se preface,
Plumb e usurinta si cerul se desface;
Cad rebelii-n spatiu si vajaie cazand,
Haos, abis mare-i asteapta cascand.
Pica si se schimba pe cat trec din cer
Capete de angeli, de demoni picioare,
Aripa cereasca una se mai vede,
Alta infernala la vale-nnegreste,
Monstru la alti capul in abis precede
Talpile, lumina in cer mai luceste.
Neagra, fumeganda acum sunt volvoare,
Nume, suvenire din ceruri le pier.
Se-nchide empireul. Ca fulgerul straluce
Un gladiu de flacari ce tine Mihael,
Ce miriade d-angeli comanda si conduce,
Si pacea le anunta prea blandul Gabriel.
“Cu tremur si teroare sa stam pe loc, cu frica,
La toti atentiune! Cazutul e Satan!”
Satan! rasuna cerul, Satan! se nalta, pica
Satan! din sfera-n sfera, si-n haos urla - AN!!!
Cu mult este mai mare caderea spirituala,
Si nu pot fi cuvinte a se asemana
Cu oricare cadere ce e materiala,
E mica-asemanare concret a se-arata.
Cand aste intunerici de lumi nenumarate,
Nestramutate astre si sateliti, planeti
Ce-si tin ale lor giruri prin cai preinsemnate,
Sori, centre partiale, spaimantatori cometi,
Cand toate s-ar exmulge din marea concentrare,
Iesind din a lor axe, si nu s-ar mai tinea,
S-ar precipita-n spatiu spre-eterna lor pierzare
Si una peste alta zdrobindu-se-ar cadea.
Ast uiet ce ar face totala-anomalie,
Amestecul, ciocnirea, zgomult material,
In cearta elementele, cutremur in tarie,
N-ar face-atata uiet ca-ast zvon spiritual.
Ca soarele de mare, mai mare intre stele
Si stinsi d-a lor lumina ca Urius, Titan,
Asa cad legioane de spirite rebele,
Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.
Cad repezi noua zile; caderea se-ndeseaza,
Din regiune-ntr-alta mai repezi vajaiesc,
Se-ntoarce fiecare spre ceruri, sa mai vaza,
Si trasnete-nmultite din urma ii ajung.
Cad unul peste altul, ruine spirituale,
Si se resping teribil, in spatiu se-ntind;
Minti, spirite stupide, perverse si fatale,
Ca flacare in vortici tot haosul aprind.
Si cad cazand ca mintea, s-afunda in turmente,
Varteje ascutite, si tot se ascutesc,
Si suiera valvoarea ca lupta-n elemente,
Si negri, cat s-afunda, cu-atata se negresc.
Plesneste universul, abisul se despica,
Tartarul se deschide; de foc un ocean
Se-ntinde fara margini, si demonii tot pica,
Cei mari tot mai nainte, din toti mai greu - Satan.
Acesta, ca alt soare, si inca si mai mare
Si repede ca mintea, cu uiet ajungand,
In Tartar urland cade, s-afunda ca-ntr-o mare,
Cat universu-n spatiu deschide volborand.
Se varsa, stropesc flacari, ca insola rasare,
Laut in focul gheenei, ca-n juramant fatal,
Uimit scutura capul, se-neaca de turbare
Si grinta la cer dintii teribil, infernal.
Cu-acelasi zgomult cade si Belzebuth, Astaroh,
Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal,
Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh,
Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon si Belial.
Tartarul zbiara, grinta si tremura-n turbare,
Si tipete teribili rastipa, bubuiesc;
Lung urla si rasurla vendicta, razbunare,
Blestema providenta, la ceruri greu hulesc.
Ca unde-ntaratate cand sta o vijelie,
Dezmasurate unde cand grele cad, plesnesc,
Asa muntii de flacari, dup-asta-anomalie,
In flisv plesnesc, se nalta, iar cad si iar plesnesc.
S-alina-apoi tumultul si nu mai e vedere,
Profund, mare-ntuneric in mijlocul de foc,
Varteje de fum negru roteaza in tacere;
Zdrobiti abia demonii se-ntorc, isi cata loc.
Si ce loc sa-si mai afle? in locul de durere,
In locul din afara si unde nu ajung
Nici pace, nici repaos, nici semne de tacere:
Exotic intuneric s-eternul suspin lung?
Cand s-ar lua unime in loc de masurare
O raza de la soare si pana la pamant,
D-aci pana la ceruri e mare departare!
Unimi d-asta masura nenumarate sant.
Sau cat este din centrul al centrelor tariei
Si pana peste polul si cel mai departat,
De sapte ori atata principiul fericirii
A-mpins raul din ceruri damnarii rezervat.
Aci, statuti demonii de lunga lor cadere,
De trasnetele juste patrunsi si sfasiati,
Incep sa misuiasca in vasta incapere,
Intr-un noroi de flacari de tot desfigurati.
Jurati d-atunci la rele, l-a cerului urgie,
D-atunci asupra lumii inventa si trimit
Invidia, impostura, infama calomnie
Si morburile toate, pacatul inmultit,
Coruptiunea toanta, trufia-mpilatoare,
Codarda-ipocrizie, parodiat amor,
Teribila minciune si moartea destructoare,
Discordii paricide, rezbel ucizator.
Orice flagel al lumii si orice sacrilege
Si guerrele civile aicea se incep;
D-aicea screme iadul si domnii far'de lege,
Popoarele rebele aicea se concep.
II. Imnul creatiunii
I. Lumina
Ai zis: “Fie lumina!” si iata, sunt, eterne;
Umplut-am universul ca peplu imprejuru-ti,
Si spiritul vietii se poarta peste ape;
Patrunsu-s-a abisul d-o mistica ardoare
Si l-a cuprins fiorii;
Tresare si concepe. Ai haosului germini
Spre viata si spre nunta asteapta a ta voce.
Materia inerta si vaga, si informa
Se pune in miscare. E plin, plin este cerul
De gloria-ti eterna, si peste tot splendoarea-ti
Prin mine se revarsa suava, lina, blanda.
Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la fata,
Glorificati pe Domnul prin operele voastre,
Cantati, caci vocea voastra e insasi armonie,
Creatie divina.
Ca fulger din tenebre am rasarit lumina,
Lumina creatoare,
Si-n haos echilibrul si ordinea se puse:
Tenebrele d-o parte iau numele de noapte,
Si partile luminii, din Zeu, se numesc ziua.
Tot spatiul se umple, si timpul ia masura.
Se face prima seara, se face dimineata,
Si periodu-acesta zi una se numeste.
Lumina, intuneric, glorificati pe Domnul,
In ziua si in noapte etern preainaltati-l!
II. Firmamentul
Ai zis sa fiu, si iata, la-omnipotenta-ti voce,
Din planul prestiintei extinsu-m-am ca doma
La sfantul tabernacol, nemarginitul templu!
Tesutu-s-a-mprejiuru-mi catena-adamantina
Prin care se tin toate - si m-a incins taria.
In tot nemarginitul, in multul nalt de ape,
Mai sus decat zenitul, mai jos decat nadirul,
Sub talpile-ti divine ai zis sa fiu tarie
Si solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume
Si firmament mi-ai zis.
Dasupra-mi ascindura ca spirit ape vergini,
Si cate se nuntira sub mine descindura
Sa fie fecundate.
In mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca doma,
Si cer e al meu nume,
Cuprinsul fara margini omnipotentei tale.
Te bucura, eterne! princip al frumusetii!
Caci opera-ti e mare s-o recunosti de buna.
Se face iara seara, se face dimineata;
Ai istoriei angeli, in deltele eterne
Inscrieti ziua-a doua.
Glorificati pe Domnul, ca sfant e al lui nume!
III. Apele
Vocea Domnului peste ape,
Peste ape gloria lui.
Puteri primordiale, principe, Eloimi,
La nunta, la creare sculati! suntem chemate;
Prunci-angeli ai racorii cu aripi diafane,
Lucide ca-adamantul,
Formati-va in roua, din roua-n picature,
Din picature-n ploaie, cantati si trageti dantul,
Descindeti si risorgeti, formati fantani, paraie,
Luati cursul in rauri, sisteme, congregatii,
Umpleti si vai, s-abisuri, si mari, pelage toate,
Formati de oceane catena prelungita
Si trageti, trageti hora; incingeti tot pamantul,
Scaldati-l, fecundati-l;
Din sanul vostru iata-l ca iese ca mireasa
Din nuptiala baie.
S-aude-al picaturii incantatorul timbru
Ca-adamantine coarde de vant infiorate;
Fantane, sorginti vergini, uniti susurul vostru
Cu-a raului murmura, cu uietul cascadei,
Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,
Cu gravul flisv al marii s-al valurilor muget,
Pangosmie-armonie!
Sa laudam pe Domnul din cele preainalte
Si cele mai profunde!
Ca tunetu-a lui voce rasuna peste ape;
A zis si, iata, suntem.
Cat e de bine, Doamne, cand tu zici ca e bine!
Apari ca o mireasa, o, Mater Terra sacra,
Prepara-te de nunta;
Pe crestetul tau pune a muntilor coroana,
Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,
Safire, adamante, de-ntregile-ti tezauri.
Ai muntilor nalti cedri, dumbravile-ebenine
Si fructidorii arbori adorni de multa floare:
Sunt brunele-ti cosite, regala-ti capellura;
Aromele lor toate - cosmeticele tale.
Sa infloreasca pomii, sa-si dea ale lor fructe,
Sa germine-n tot locul si iarba, s-orice planta,
Dezvolte-se-orice floare, rasfire-se mirosul,
S-adoarne, sa profume talamul tau de nunta;
Si asternutul candid amorurilor tale
Intinda-se-n tapete, arhetipe modele
De orice tesatura, de orice adornare.
Ai gratiilor angeli, formati cununi, festoane
Spre marea sarbatoare.
Cantati, flori, bucuria si laudati pe Domnul
Pe idioma voastra, va exalati profumul
Spre ceruri ca tamaie. Formati sublime-acorduri;
Armonie d-arome.
Natura este-n nunta, serbare-universala.
La germinare, plante, s-eterna propagare!
Pe generi si pe spetii va dati a voastre fructe
Cu propria samanta s-a lumii abondanta.
Glorificati pe Domnul, c-aroma va e imnul
Si sacrificiu fructul.
Eternul se complace in existenta voastra,
Contempla- si e bine!
Si iar se face seara, si iarasi dimineata,
In deltele eterne se-nscrie ziua-a treia.
IV. Astrele
A zis si, iata, suntem luminatori ai lumii.
Stralucitoare heliu, sori, principi de lumina.
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeti, astre, luceferi, sisteme de lumina,
Sa laudam pe Domnul!
Spre luminarea zilei, spre luminarea noptii
In firmament ne puse drept candele de aur,
In templul sau cel mare,
A fi imagini insasi nespusei lui splendoare:
Reprezentati pe Domnul, narati a lui putere
Si gloria-i divina prin legea ce va puse.
Lumina va e vocea, prin ea vorbiti vederii;
In cursul periodic va exprimati cuvantul,
Distingeti intre vara, distingeti intre iarna,
La timpi, la ani, la zile fiti semne nemutabili:
Aceasta va e legea.
Armatelor de stele, strabateti firmamentul,
La veghiele voastre glorificati pe Domnul
In tot nemarginitul, fiti eho l-a lui voce,
Caci zice ca e bine.
Se face iara seara, se face dimineata;
In tablele eterne se-nscrie ziua-a patra.
V. Pestii si pasarile
A Domnului iar voce rasuna peste ape,
Si aerul si marea se umplu de viata,
Dau ramuri zoofite, polipii iau simtire,
Se umple tot abisul, cuprinsele marine
De lucitorul nacru, de candidele perle,
De rumenul coraliu.
Inoata pestii-n ape, in aer pasari svoala
Si, binecuvantate d-omnipotenta voce,
Tresar de bucurie, celebra fiecare
Amorurile sale,
Spre-eterna propagare si varia-nmultire
De generi si de spetii.
Cantati, din aripi bateti, fiinte svolatoare,
Naltati la ceruri imnul prin cantecele voastre;
Voi, notatori, asemeni jucati-va in ape,
Umpleti cuprinsul marii, campiile eterii;
Sunt binecuvantate a voastre tinereti
Si candide fiori.
L-aspectul vostru Domnul exclama ca e bine.
Si vine iara seara, se face dimineata,
Se-ncheie ziua-a cincea.
VI. Animalele pamantului
La viata, la lumina,-n sus orice suflare,
Luati formele voastre, de la insect si vierme
Si pan' la patrupede ce pasteti campi, dumbrave,
Si pana la salbatici ale padurii fiare;
Iesiti pereche toate in masculi si in femini,
Serbati nuntele voastre, va propagati in secoli
Pe generi si pe spetii, va reproduceti semeni,
Nutriti, va cresteti puii ce isi asteapta cuibul
Intai la sanul vostru s-apoi la al naturii,
Ospat universale ce-ntinde providenta
La tot ce e viata, la toata rasuflarea.
S-a pus si voua lege, urmati dup-a ei voce,
Va inmultiti si cresteti, glorificati pe Domnul
In varii idiome, dupa natura voastra,
Caci, binecuvantate, aveti o providenta
Ce-i place sa va tie, si zice ca e bine.
* *
Cap-d-opera la toate, la vocea-omnipotente,
Drept in picioare omul apare ca un rege;
Contempla universul, cer, soare, luna, stele,
Si parca va sa svoale, in sus sa-si ia avantul.
Se uita imprejiuru-si, contempla munti, vai, campuri,
Si tot care germina, si tot care rasufla,
Si flori, si pasarele, si arbori, s-animale,
Si tot ce este-n mare, si tot ce svoala-n aer;
Din toate omul simte misterioasa voce
Ce-i spune ca e tipul, imaginea divina.
Contempla, se contempla si Zeul, ca si omul:
In sus se uita unul, ardica la cer fruntea,
Umana-inteligenta simte pe Zeu in sine,
Iar Creatoru-si vede in om asemanarea
Si se dilecta-ntr-insul. “Creat-am pe om, zice,
Imagine divina, asemanarea noastra.
Va inmultiti si cresteti si dominati pamantul,
Va bucurati de dansul, a voastra-avere este,
Al vostru eritagiu; si tot ce e pe dansul
De domni sa va cunoasca.”
Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,
Cand tot care viaza si simte si se misca
Isi are si sotia? Tot animalul este
Un individ in parte, pereche - doua corpuri,
Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-insul,
In sanul sau o poarta, la inima-i palpita
S-o simte ca viaza. Barbatul si femeia
E el si ea-mpreuna, aceeasi creatura,
Acelasi corp si carne,
Vivificati d-un suflet, traind aceeasi viata.
Amorul lor nu este unirea intamplarii,
Atractia ce trage pe vita catre vita;
E naltul, suveranul amor al providentei,
Serafica ardoare ce suflete marita -
S-aci transpare Zeul.
Inalta Beatitute, vazandu-si a sa fapta,
Intr-insa se dilecta s-exclama: bine foarte!
Se face iara seara, se face dimineata;
In deltele eterne se-nscrie ziua-a sasea,
Si-ndata Creatorul reintra in repaos.
VII
Cat esti de mare, Doamne! si cat de admirabili
Sunt operele tale!
Glorificati pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli,
In arpele serafici cantati, preainaltati-l;
In cer si pretutindeni rasune osana!
Lumina, intuneric, puteri si elemente,
Seri, astre si luceferi, rasune firmamentul
De laudele voastre,
Pamante, trage dantul in cercul horei tale
Si tot ce este-asupra-ti ardice a sa voce
Si ruga catre ceruri. Ai muntilor nalti cedri,
Plecati al vostru crestet, va inclinati, o, arbori,
Si plante cate sunteti, verdeata, pom si floare,
Naltati profumul vostru.
Tot ce viaza-n mare si tot ce svoala-n aer
Si pe pamant se misca, si om, si animale,
Pe idioma voastra, pe limba-si fiecare
Uniti vocile voastre, si cerul, si pamantul
Rasune osana!
Materie si minte, cantati lauda mare,
Cantarea creatiunii, panhimniul fiintei!
Cantati ziua a saptea, a Domnului zi sfanta:
Sfant, sfant, sfant este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul si pamantul
De gloria-i divina!
III. Viata sau androginul
I
Se completara toate, si cerul, si pamantul,
S-adornamentul lor.
Era gradina mare cum n-a mai fost vrodata;
Era-n edenul pacii plantatie divina,
Terestru paradis.
Acolo fu pus omul, ca-n sanul fericirii.
Si rege peste toate, de toate a dispune
Si a se bucura.
Ca un strain si singur, uimit, fara sa stie
Nici cum, nici unde s-afla, nici d-unde-aci venise,
Sta jos pe flori, pe iarba si rasufland profumul
In dulce reverie.
Se uita, vede lumea pe cat vederea-ajunge,
Si-n toate cate vede nu stie sa distinga
Departele d-aproape, distanta-ntre obiecte.
Se pipaie si simte senzatiune dubla:
De pune la ochi mana, el simte totdodata
Cu mana si cu ochii; de isi atinge fruntea,
Simtirea-i e-ndoita: si-n degete, si-n frunte;
De-si pipaie genunchii, asemenea simtire,
Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate.
D-atinge-mprejiur iarba, de ia in mana floarea,
Nu simte tot asemeni ca-n prima pipaire:
Prin degete pricepe, nu insa si prin floare.
Ardica la cer capul, si soarele ii pare
Ca-n ochii sai straluce, si-ntinde iara bratul
Sa ia soarele-n mana. Ci sare in picioare,
Ca soarele-e departe.
Asemenea cu muntii, asemeni cu dumbrave,
Cu pomi, cu flori, cu fructe, voieste sa le-atinga
Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i,
Se misca si cu pasul, se-ncearca sa le-ajunga,
Sa masure distanta cu-a tactului simtire.
Ca ochii la lumina, asa i se deschide
La minte cugetarea, si-ncepe a distinge
Intre aci s-acolo, intre subiect s-obiecte,
Pe sinele sau propriu din tot ce nu e sine.
La inceput crezuse ca toate era-ntr-insul.
Cand vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii
Ajunge sa cunoasca in stadiul prunciei
Si al copilariei, in anii-adolescentei
Cate, ajuns in floare, ca june le cunoaste
Si judeca si stie. Cu-ncetul se deprinde
Cu orice cunostinta.
Iar primul om apare din mainile divine
Intreg si deodata plin de vigoare, june,
Apt d-a distinge-ndata din rau si dintre bine,
Si mintea-i se dezvoalta in cateva momente
Cum nu se mai dezvoalta la noi, posteritatea,
Cu anii si cu secoli.
Incepe sa se miste, voieste a cunoaste,
Atinge si numeste obiectele pe nume.
la plantele d-a randul, se uita la vai, dealuri,
La rauri, la fantane, la campuri, la dumbrave,
In toate se-ntelege si dup-a lor natura
Prin nume le define.
Cu toate se cunoaste, cu tot care vegeta,
Cu tot care viaza, cu pasare, cu vita;
Si-l recunosc iar toate de domnul lor si rege.
Pe dinainte-i toate, voioase, fara teama,
Perechi si dupa spetii trec randuri spre-nchinare,
Trec pasari, pasarele, si ciripa si canta:
Cu sotu-i filomela, si amoros columbul
Cu tanara columba, fidela turturela
Cu sotul vietii sale,
Berbecele cu oaia, junicea langa taur,
Cu-a sa liona leul, si tigrul cu tigresa.
Iena, lup si vulpe vin umili inainte-i,
Cu limba ii saruta picioarele si mana,
Se tavalesc, se joaca, si-arata bucuria,
Spre semn de multumire, luandu-si al lor nume.
Si trec l-a lor pasune si jocuri inocente:
Junicea cu liona sunt bune vecinele,
Cavalla pe tigresa voioasa pune nara,
Tigresa pe cavalla c-o laba pufulina
O mangaie usure, si mutual se cearca;
Si pan' la pisicuta, cu soricelu-n labe
Se joaca resaltandu-l, ca pruncul cu o minge.
II
In toate omul simte nespusa bucurie,
Si cerul, si pamantul il pune in extaze.
Frumoasa-i pare lumea, si Cosmos o numeste
(De marea-i frumusete), divin adornament.
Ci n-are cui sa-mparta nici marea bucurie,
Nici cuget, nici placere, caci e cu totul singur
Si n-are sie semen.
E om, si n-are oama, ca leul o liona,
Ca turturelul soata. Cu toate-acestea simte
O voce-interioara, misterioasa voce
Si tanara, ce-i spune ca nu e, nu e singur,
Ca poarta un alt sine in sinele sau propriu,
Ce-n sanul sau viaza, la inima ii bate,
Cum simte mama-n sanu-i cand salta embrionul;
Ea stie ca intr-insa incepe o viata
Din propria-i viata ca un depozit sacru,
Ea stie ca e fructul amorurilor sale,
Obiectul adorabil ardorilor materne.
O stie cum stiura in sus d-atatia secoli
Si tanara ei mama, cum a stiut bunica,
Strabunele-n sus toate, cum stie-orice femeie;
Iar primul om si mire, augustul nostru pater,
De unde-avea sa stie ce salta si s-agita
In sanu-i, l-a sa coasta, de inima aproape?
Nu stie, ci resimte ca nu se afla singur;
Si-n neastampar straniu dorinte-l infioara,
Se-mbratiseaza singur si ama cu ardoare
Si nu stie ce ama... Se inamora-n sine
De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
Suspina si se simte ferice-n suferire,
Isi rataceste pasii si cata-n neastampar.
Se pune spre repaos sub arbore la umbra.
Uimit ca in extaze, adoarme cum dorm pruncii,
Ca-n leagan de verdeata, de tinerele roze,
Si petrecut de perle unei sudori ferice.
In somn, ca-n aromire, ca si cum e aievea
Cand omul dulce doarme si simte si aude
Cate-mprejur se-ntampla, apare o fiinta
Augusta, radioasa. Era Divinitatatea.
In forma de-om apare, carunt si venerabil
Si plin de bunatate. S-apropie afabil
Si pune a sa mana pe coasta lui din stanga.
Atoatecreatorul operator devine
Si bland desparte coasta si usurel o smulge,
Ca dintr-un argil nobil spre plastica divina;
Si o desparte astfel precum desparte Zeul
In faptele-i divine, sa dea viata noua
In loc de a distruge.
Profunda este plaga, si omul simte dorul;
Ci dorul este dulce ca dorul ce provine
Din mana providentei, ca dorurile-agapei.
Cine-a simtit amorul o stie cat de dulce
Ii este si durerea. Sub mana creatoare
Se-nchide-ndata plaga, cum vine la loc apa
Cand mana se afunda sa ia dintr-insa parte.
Sub mana creatoare palpita calda carnea
Si coasta se mladie. Intr-insa Zeul sufla.
Mai mult decat viata, amorul divin sufla.
Si edifica Domnul acea vitala coasta
Ce din Adam luase, ca templu, in femeie.
Cum iese creatura din mana creatoare,
Suava se mladie si moale se-angeliza,
Si Dumnezeu, vazand-o, din gratia-i cea mare
O si numi muiere.
Cand ne tot spun poetii de fabula Minervei,
De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,
De marea-ndemanare la mesterul Vulcan
Si de severitatea, de candida bellete
A verginei Pallade, ce copie obscura,
Ce palida-imitare dupa originalul
Al omului arhetip! Si ce e de poetic
In cea groteasca arma, a lui Vulcan secure,
Cum si-ntr-o amazona coifata,-mpavazata,
Saltand toata armata din crestetul lui Joie,
Cum iese o papusa saltand dintr-o cutie?
Divina noastra Eva -si Eva e viata,
Cui mai tarziu si Ebe ii zisera poetii,
Junete, re-nnoire, viata in splendoare -
Divina noastra Eva, in toata nuditatea,
E tot ce e mai nobil, mai gratios, ferice,
Mai adorabil... insa curand si vom vedea-o,
Caci iat-o ca dispare, precum dispare Zeul,
Si omul se desteapta din dulcea aromire.
III
La umbra, lang-un dafin, ca p-un asternut moale,
Pe iarba mladioasa cu flori indamascata,
Ca pruncul intr-un leagan dormea prima femeie,
Cu tampla p-a sa mana, sublima de inocenta,
In toata nuditatea divinelor ei gratii.
Ca peplu peste corpu-i se rasfira in raze,
In unde de lumina, cositele-i de aur
Si-i coperea d-a lungul augusta nuditate
Si sanul d-alabastru si bratele-i rotunde.
Pe frunte-i o sudoare de perle transparente
Si un suras pe buze, c-al pruncului ce doarme,
Spunea de beatitutea a unui vis ferice.
Susurul apei vie fantanii de aproape,
Murmura frunzaturii, cantarea filomelei
S-a vantului suflare ca un fior pe frunte-i
Din somn o desteptara. Deschide la cer ochii.
Se uita imprejuru-i; nu stie unde s-afla,
Nu stie d-unde vine. Se scoala in picioare,
Se pipaie, tresare l-al degetelor carmen,
Si-n repedea miscare, in gestele-i naive,
I se rasfira parul; si parul atingand-o,
O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde.
Din toate cate vede, pe flori isi pune ochii;
Si-ncepe a culege, si pasa inainte
Saltand din floare-n floare.
Din multele fantane curgea limpede apa
Si-n raurile limpezi se aduna-mpreuna,
Formand ca o campie lichida, cristalina,
Ca cerul de albastra si lucie si lina,
Cat celesteu s-ar zice. La lucida lui fata,
L-a arborilor umbra atrasa de racoare,
Si-ndreapta-acolo pasii. Si vrand sa se aseze,
Plecandu-se spre apa, apare drept in fata-i
O forma-ncantatoare. Se-ntinde sa se uite,
Se-ntinde s-acea forma. Tresare, se retrage,
Si forma se retrage. Revine incantata,
Ridente-ntinde brate, revine iar si forma;
Ridente-ntinde brate, si bratele intinse
Ating, tulbura apa....
O astfel de-ntamplare, si unica in lume,
D-a se mira in apa s-a se vedea pe sine
Ca insusi intr-un specol, si far-a sti ca este
Imaginea sa insasi, si far' a-si da cuvantul
De cate i se-ntampla, n-a mai putut s-advie
Decat primei copile, ce, singura sub soare,
Nu mai vazuse inca imagine umana;
S-apoi atat de bella, atata de perfecta!
Acesta e-adevarul, acesta prototipul
D-o scena-atat naiva s-atat de gratioasa.
Iar fabula antica d-a lui Narcis fantana
Si de inamorarea a lui cu sine insusi
E palida minciuna, contrarie naturii.
Revine iara Eva si-si vede iar ritratul,
Se inamora-ntr-insul, si vana ei ardoare
O face sa s-arunce si-n brate sa-l apuce.
Se scalda-n apa rece si, neafland nimica,
Ramane-extaziata, cu totul disperata
Din apa se retrage.
IV
O voce-interioara o face sa doreasca
Sa-si aiba o sotie ca forma ce vazuse,
Si inima ii bate d-amor si de speranta.
Era preocupata d-obiectul ce-o-ncantase,
Era inamorata de bella ei figura.
Noi nu putem descrie acele frumuseti,
Ci-n cateva cuvinte.
Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli
Sculptorii si pictorii, poetii-ntr-a lor verva.
Sa mergem la sorgintea-i de vrem sa stim frumosul.
Atoatecreatorul, principul frumusetii,
Din gratia divina cand trase idealul
Belletii absolute, imaginii divine,
Prin mana-i creatoare-l infiinta in fapta
Si-n plina realitate prin om, a sa faptura,
Si toata frumusetea o puse in femeie,
In verginea primara. Frumoasele din secoli,
Ce-au aparut oriunde si au sa mai apara,
Cantatele lor gratii, proportiuni simetrice,
Faimoasele bellete intr-una adunate,
N-ar intregi o Eva (ce cuprindea in sine
Ca-n germene tot sexul), cap-d-opera-a naturii
Si filia dilecta divinei frumuseti.
Multi ochi s-asemanara cu-a cerului culoare,
Cu sori si cu luceferi; ci, d-ati avut nainte
Doi ochi ce adorarati si razele-amoroase
De v-au patruns vrodata, ce v-a pasat atuncea
D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
Pe langa cautarea dilectei ce va face
Sa stiti ce e viata, ce este fericirea?
Ce comparare-ncape intre-acei ochi si soare?
De stiti d-acea extaze, nespusa fericire,
Multiti-o, inaltati-o la maxima putere
Si veti avea idee de ochii, fruntea Evei,
A nobilei, divinei viragini primitive,
Model de frumusete la angelii din ceruri
Cand vin ca sa reveste imaginea umana.
Acest fel era Eva, comuna noastra mater,
Cand de fiori cuprinsa, cu fruntea radioasa,
Cu ochii plini d-ardoare, cata in neastampar
Parerea ce vazuse si disparuse-n apa.
V
In intervalu-acesta, Adam, destept sub platan
Dup-acel vis ferice, avea tot inainte
Augusta, glorioasa figura creatoare,
Si mai vartos fiinta din coasta lui creata,
Atat de gratioasa, bellissima si moale,
Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva
C-o mistica putere ii mangaia auzul
Si-i incanta fiinta. Ci fericirea scurta
A visului trecuse. Trecand si reveria
Ce-l consola atata, vazu ca e tot singur,
Cu totul solitariu.
Pierzand orice speranta, ca-mpuns sari-n picioare.
Atunci il vede Eva: el n-avea-aceleasi gratii,
Acelasi aer dulce imaginii din apa.
Era d-o frumusete mai forte, mai severa,
Ce, inspirand respectul, atrage si impune.
Cu bucuria-ndata s-o teama o cuprinde,
Caci junele, vazand-o, venea voios spre dansa,
Vazandu-si idealul. Intimidata, Eva
Isi strange sanu-n brate, s-acopere cu parul,
Si-ntoarce napoi fata ca prin instinct de fuga,
Desi nu-i displacuse a junelui figura.
In forma lui virila, in nobila-i statura,
Era plin de vigoare si plin de maiestate.
Cea gravitate blanda si seriosul aer
De autoritate intimida pe Eva
Si o facu sa fuga.
Adam, recunoscandu-si obietul adorabil
A1 visului ferice, striga, iutindu-si pasii:
“Stai, bella mea dilecta, intoarce-te, o, Eva!
Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,
Din carnea mea esti carne, viata din viata-mi;
Te cata al meu suflet, fiinta-mi te reclama
Ca parte integranta a existentei mele,
Sa fim intotdauna, precum am fost, un corp.”
Sta verginea, s-arresta, caci fiecare-si cata,
Mai mult decat sotia, sa nu mai fie singur,
Isi cata jumatatea din sinele sau propriu.
Adam isi simtea dreptul ce-avea intr-ale sale,
Si Eva datoria, nevoia-mperioasa
D-a reveni la sine, de unde emanase.
Vocatia spre nunta era-nnascuta-ntr-insa,
Cu ea venise-n lume, ca si cu modestia
Virtutii virginale, ca si cu constiinta
D-a sexului valoare s-a demnitatii sale.
Intinde mana, cade l-ardoarea juvenila,
S-arresta si asteapta. C-o blanda maiestate
Adam o-mbratiseaza; ea s-abandona placid,
I se mladie corpul sub bratul ce o strange,
Isi lasa docil capul si-l pleaca p-ai lui umeri;
Iar sanul de-alabastru in unde i se gonfla
Sub valul transparente al blondelor ei plete,
Intampina s-atinge si electriza sanul
Divinului sau mire. El tremura s-o strange,
La pieptu-i se lipeste, si-n sacrul sau deliriu
Depune p-a ei frunte nuptialul primul baciu.
Ea isi ardica ochii si amorosi, si langhizi,
Si plini de elocinta, ca raze de lumina
Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinerete,
Drept dulce recompensa l-ardentea sarutare.
Nici cerul, nici pamantul nu-i oferise inca
Ceva mai adorabil! Descopera intr-insii
Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
Mai rapitor, mai nobil s-a-l incanta atata.
Adam pierde puterea, jos in genunchi se lasa.
Din ast moment incepe sub soare adorarea.
Si-n adevar, femeia fu viul edificiu,
Insufletitul templu ce a putut sa-nspire
Amor si adorare, si pe altarul carui
Din inima, din cuget se puse-n olocaust
Al laudei s-al pacii sincerul sacrificiu.
Lasa-va omul tata, lasa-va p-a sa muma
Si de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,
S-un singur corp va face.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
VI
Se scoala-Adam; si Eva in bratele-amoroase
Il strange cu ardoare; el mai ardent o strange,
Si san la san ferice se-mparadisa mirii.
Tinandu-se de mana in mutuali afectii,
Adam duce pe Eva in leaganul d-aproape
De flori si de verdeata. Nici un talam vrodata
Din stantele regale augustelor mirese
N-avu atata arta, nici adornare simpla
Cu-atata maiestate, decor mai admirabil.
Flori, vite in festoane, cum nu produce arta,
In toata abondanta, in toata frumusetea
Suav decora bolta, peretii si intrarea,
Extazia vederea si incanta mirosul.
Pe un tapet de iarba cu flori presemanata
Se desemna ridente si roza amoroasa,
Si candid' iasomie, safranul, iacintul;
Pe asternutul moale de iarba ca matasea
Acante, lacrimioare, voioase viorele,
Odorifere plante broda talamul nuntii.
Atoatecreatorul, principul frumusetii,
A fost decoratorul cand a plantat edenul.
Condusi d-al nuntii angel, mireasa cu-al sau mire,
Tinandu-se de mana in sfanta nuditate
De care n-avea teama nici d-angeli, nici de Domnul,
Nici unul despre altul, intrara-n sanctuarul
Misterelor divine si d-unde-avea sa iasa
Intreaga omenirea spre-a popula pamantul.
Au fost sacrati de preoti, de mana preainalta,
Dodata cu viata, venirea lor pe lume,
De patriarhi ai legii conubiului sacru.
Cine-ar putea descrie nespusele transporturi,
Candoarea virginala si gratiile Evei,
A lui Adam fervoare, intreaga fericire
Si-extrema pietate l-a ritului plinire?
Impinsi d-angelul nuntii pe asternutul moale,
Sunt unul langa altul in toata inocenta;
Adam incepe ritul; c-o dulce rezistinta
I se supune Eva si-n olocaust cede
A se-mplini misterul.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Atuncea impreuna, in toata fericirea,
Simtira paradisul si-ntreaga beatitute.
Ca fulger fiori multe cuprinsera pamantul
S-electrizat revarsa profumul fecundarii,
Si pulberea-auree zefirii o rasfira,
O spulbera-amoroasa, ia plantele d-a randul,
Se-mbata in delicii, din floare peste alta.
Se-nfiorara pasari d-amor, de bucurie,
Din aripi, aripioare batura si cantara
Si celebrara ritul misterelor vietii.
Luceferi, astre, stele si insasi casta luna
Aprinsera ca martori facliile nuntale,
Si angelii agapei cantara-epitalamul
Si actiuni de gratii, d-amorul conjugal.
In horul astor angeli, o, bard al Albionei,
O, Milton, treci la randu-ti! De ai pierdut vederea,
Ti-e inima-n lumina si geniul in ceruri;
Cu arpa ta de aur celebra imeneul,
Saluta ca un vate amorul conjugal
Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.
IV. Arborul stiintei
I
De este o cadere, a fost s-o stare culta
De arte, de stiinte, de pace, de dreptate,
D-amor, de armonie, de bunuri legitime,
A fost s-o fericire.
A Greciei cadere in sine presupune
S-o mare naintare, in care inflorira
Virtuti, stiinte, arte si drept, si libertate,
In care se nascura s-atat se dezvoltara
Talente, minti si genii, eroi si legislatori;
A Greciei cadere ne da sa intelegem,
Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii scoala,
Precum caderea Romei ne-nvedereaza-n fapta
C-a fost odinioara si doamna, si potente.
A omului cadere de ce sa n-aiba-n sine
Aceeasi insemnare? de ce sa nu ne spuie
D-un nalt grad de cultura in care omenirea
A fost ajuns odata si a cazut la urma?
Toti popolii din lume conserva suvenirea
D-o stare foarte nalta din care cazu omul.
Traditia ii dete si forme variate,
Si nume, dupa locuri: la unii ev de aur,
La altii paradise, la multi divina era,
Cereasca-mparatie, perfecta fericire.
S-a zis ca pe atuncea locuitorii Terrei
Erau mai sus de oameni cu mintea, cu puterea,
Cand, domni pe elemente, rasstrabatea pamantul
Si aerul si marea, cand spatiul si timpul
Erau al lor domeniu; perfecta fericire
Sau absolutul bine era a lor avere,
Legitim eritagiu.
Traditiuni c-acestea era-n mare credinta
In Asia intreaga, si cati n-ar fi crezut-o
Ar fi trecut de empii, nedemni de existenta.
Sa le luam d-a randul, facand aceeasi cale
Ce au facut si ele prin lumea primitiva
D-a omului cadere.
II
Sa-ncepem d-unde-ncepe credinta despre starea
Acei culture nalte de unde cazu omul.
Asa de fostul bine, d-antica fericire
Se nara pretutindeni si-nvedereaza fapta
C-a fost ce nu e astazi, un nalt progres in toate,
In care omenirea se bucura ferice
De dreptul la viata.
Acea antica era s-arata, cum am zis-o,
Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume:
In Indii se numeste maharchiane faste,
Caci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii,
Mai mari decat pamantul, atotpotenti ca zeii;
Si leii, tigrii, lupii, momitele, asinii,
Si insisi pestii marii aveau mai multa minte
Decat regii de astazi; iar vulpile si lupii
Se pricepeau mai bine decat toti fariseii
Spre a-ncela si-a smulge.
O singura cetate era tot globul nostru;
Maharchii, cetatenii acestei urbe vaste,
Erau cat universul de mari si formidabili.
Pe langa ei pamantul era ca o puntura
Si - o, minune mare! - ca ei, maharchi cat lumea,
Cu mii si milioane se desfata pe dansul
Si bea la ambrozie si se punea la lupta,
Precum se lupta zeii sau regii pana astazi.
In mijlocul cetatii, ce-era ca o gradina,
Si arborul stiintei crestea superb spre ceruri,
Nemarginit cu trunchiul. Ca si stiinta insasi
Se impartea in ramuri, in crace,-n ramurele,
In sectiuni aparte, capitoli, paragrafe,
Articoli, axiome si cate-are stiinta
Sa semene cu pomul.
Acest arbore mare era ca orice planta,
In jos cu radacina, spre cer cu-ale lui ramuri,
Si radacine-ntinse ce sfredelea pamantul
Si strabatea profunde in iad ca niste pompe,
Cat sa spaimante mintea si sa-nfioare carnea.
D-acolo-si tragea sucul si-l raspandea in fructe
Ca, d-or veni vrodata p-acest pamant si oameni,
Precum venira-n urma, sa nu guste dintr-insul,
Caci moartea ii asteapta in stirpea lor intreaga,
In toata-eternitatea.
P-acest fel de credinte si Brahma, si brahmanii
Isi stabilira siguri si tronul, si altarul,
Si ordinea legala.
III
Un eretic odata, potente cat maharchii,
Arhibrahman din leagan, sacrat de sine insusi
Si suveran pontefice, c-un brat de nalta forta
Ia pomul si, smulgandu-l din cele mai profunde,
L-intoarce si-l infige cu radacina-n ceruri.
Cu ramurile-ncoace spre noi ca niste raze,
Sa-nvete d-altadata sa nu mai suga moartea
Ca pan-atunci din iaduri, ci viata si lumina
Din cele preainalte; sa creaza fiecare
Ca cine din el gusta ia viata si putere
Spre a combate forta ce se credea ca este
Ea insasi absolutul.
D-aceasta cutezanta se zbucina pamantul;
Toti sfintii, toti maharchii strigara: “Sacrilegiu!
Tradare,-apostazie!”, caci dupa dansii lumea
S-a-ntors, ca niciodata, cu josul sau in sus.
Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa,
Cuviosia toata, cu scribi, cu farisei,
Nu-si sparsera vestmantul si nu strigar-atata
Cand incarnat Cuvantul, spre nutrimentul mintii,
Isi dete al sau sange, doctrina sa divina.
Nici insusi sfantul papa n-a fulgerat atata,
Din culmea Vaticanului, urgie si-anateme
Gand Luther ereticul se puse sa proteste,
Altissim sa proclame si voia constiintei,
Si liberul examen.
Era nevoie mare in Indiile toate!
Si de aci nainte persecutari, martire,
Furci, bende, rugi si roate, cu moartea toti sa moara
Si cati n-au atins pomul.
Ci arborul stiintei fu transplantat in China
Cu radacina-n ceruri.
P-atunci China, mai simpla, cu totul primitiva
N-avea atatea-nvaturi ca cele de prin Indii;
Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe
Cum mii de universuri, de colosali maharchi,
Putea sa se desfete pe glob ca un graunte.
Au fost auzit insa din tata la alt tata
C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite,
In care-si manca omul fara laboare painea
Si oamenii cu totii erau nici viermi, nici huma,
Ci suverani cu totii, imperatori celebri,
In stricta alianta cu cele preainalte,
Caci cerul cu pamantul erau ca doua sfaturi
Vecine si amice, in buna armonie.
P-atunci imperatorii (c-asa se zicea omul)
Pe cai d-argint, de aur, de fier peste tot locul,
Cu tragatori d-arama varsand flacari pe gura,
Mergea unul la altul si, devorand distanta
In cateva minute, in tari prea departate.
Iar altii-n vehicule ca stelele volante,
Cu ipogrifi de flacari ca fulgerul de repezi
Iti strabatea prin aer de la pamant la luna,
Din luna drept la soare. P-atuncea toata lumea
Era in fericire, p-atunci erau si rauri
De miere si de lapte.
Dar cum, nu se prea stie, ca-ncetul cu incetul
Se tot corupse lumea, si iata si caderea.
Spre consolare, insa, advine pomul stiintei,
Si, tot gustand dintr-insul (cum gusta din stiinta),
Locuitorii Chinei inventa astazi una,
Inventa maine alta; cu corpul si cu mintea
Se pusera-n travaliu, se detera la arte,
La maiestrii, stiinte; aflara niste semne,
Spre-a se putea-ntelege cu cei ce sunt departe
Si cu posteritatea; facura tipografii,
Hartia inventara, facura carti sau table;
Tin mult la industrie, s-a campului cultura
O au drept lucru mare, ca ara si-mparatul;
Si le-a ramas credinta ca au sa mai ajunga
Tot cum mai fura-odata, nainte de cadere,
Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie
Si varsatori de flacari, distanta sa devoare
Si lumea sa strabata din margine la alta,
Si c-or s-ajunga inca ca-n clipa, ca un fulger,
Apus cu rasaritul sa stea gura cu gura
A se-ntelege-n vorba, ca-n zilele acelea
Ce le numea divine.
Acestea le cred toate, si inca si mai multe,
Ci nu se pun sa faca, asteapta sa le vie
De peste mari decindea, din lumea cea mai noua,
Din tara lui Franklin.
Caci ei au o credinta, si tin prea mult la dansa,
Ca soarele, lumina tot de la rasarituri
S-a invatat sa vie, cand altii, bunaoara,
Asteapta sa le vie de la apus sau nord.
IV
In secolul de fata progresul nu e inca
La gradu-n care-n China se crede c-a fost omul
Nainte de cadere; cand insa dupa secoli
Va tot nainta omul, si dup-o catastrofa
Ar recadea cu totul in noua barbarie
(. . . . . . . . . . . . . . . . . .
VIII
. . . . . . . . . . . . . . . . . .)
Si-oricand pe el se pune al Domnului nalt spirit.
Iar mitul despre lemnul stiintei era inca
In credit intre stirpea lui Abraham sau Brahma,
Ci-l nara omeneste, ca si cum nu l-ar crede,
Caci prea cu pietate vorbeste de stiinta
Ce Dumnezeu pusese in inima cea dreapta
Lui Betseel, s-opere si sa arhitectone
A Marturiei tinda.
El face istorie din fabula trecuta,
El spune ca edenul e parte din Asia,
Prin care trece Tigrul, Gehon si Eufratul,
Si poate si-nsusi Istrul, cui si Phison se zise,
Gradina ce-avea-ntr-insa Siria,-Etiopia,
Cu Indii impreuna, cu tarile-Evilat.
El spune ca acolo era stabilit omul,
Cultivator, custode, de mana preainalta;
C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultura,
Era ca o gradina cum nu e azi Europa,
Ca omul, mancand painea in toata abondanta,
Fara sudoarea fetei, ne da sa intelegem
Machine de laboare ce-au fost liberat bratul
S-o mare naintare d-industrie, de arte;
Ca-n plina libertate femeia-era consoarte
Mai sus d-o Aspasie, mai sus decat o Sappho,
A lui Pindar emula, si, intregind pe omul
Ca demna jumatate, nastea fara durere;
Ca arborul stiintei, ca-n orice tara culta,
Crescuse-n cea gradina si prospera d-alaturi
Cu arborul vietii.
Ne spune de o stare de pace, d-armonie
In care azi Europa s-a pus pe drum s-ajunga
Si d-unde omenirea cazu ca si Egiptul,
Si Grecia, si Roma. C-Adam, ca o figura,
Personifica omul din era de prodige
Culturii primitive, cazut in barbarie.
Si-n marea lui cadere, lipsit d-orice mijloace,
Lipsit d-orice stiinta, de tot ce usureaza
Si bratele, si corpul, de orice instrumente,
Redus, precum se zice, intr-o informa sapa
De lemn foarte ingrata, si astfel a-si sustine
Viata cu laboarea, a-si blestema fiinta,
A-si face din femeie o sclava tremuranda,
Iar din posteritatea-i mostenitori durerii,
Ai gemetului filii.
Narata pe-omeneste, traditiunea-antica
Ne face sa-ntelegem enigma ce agita,
De saptezeci de secoli, umana ratiune.
Aci s-aude clara a istoriei limba
Ce-atata se distinge d-al fabulei haracter,
Ce ne descrie anii si zilele de aur
Ai evului ferice, atata de contrariu
Cu insasi fericirea.
O viata monotona d-o-ntreaga nemiscare,
Cand raurile d-astazi erau rauri de lapte,
Paraie curge-miere, cand fructele din arbori
Erau poame de aur, si oamenii la umbra
Si neatinsi de soare stau rasturnati ca pruncii
In leagan de matase, far-a mai sti de maine,
Si arborii de sine plecau ale lor ramuri
De fructe incarcate, ca muma ce isi pleaca
Cu tinerete sanul l-a pruncului sau buze.
Nici arta, nici stiinta, nici framantarea mintii,
Nici semn de ratiune. Se poate fericire
In plina neactiune, monotonie-ntreaga?
Si-n care loc al lumii au fost aste taramuri?
In visele-indiene? in campuri elizee?
Gradinile-esperide c-acele incantate
Gradini-ale Armidei, create ca prin farmec
Si care niciodata si nicaieri n-avura
Nici loc, nici existenta?
IX
In adevar, caderea a fost si este-o fapta,
Caci degradat fu omul mai jos si decat vita;
Si oricare-ar fi forma prin care se transmise,
Invedereaza timpii de-ntreaga fericire
Si d-o cultura nalta, cat li s-a dat si nume
De timpi divini, timpi d-aur.
Ci care e cuvantul caderii deplorabili,
Al unei catastrofe atata de complete?
Sa ascultam raspunsul sau paradoxul mare:
Caci cuteza sa guste din arborul stiintei!!!
Si ce, au moare omul cand gusta temerariu
Din fructele stiintei?
Problema se prezinta mai mult decat enigma.
Ci, studiind progresul cu istoria-n mana,
Se poate ca-n enigma s-aflam si adevarul.
Sa trecem peste toate cate putu sa-nvente
Si sa fabrice omul spre-a lui necesitate:
Inventiuni de vase, de varii instrumente,
Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase.
Sunt insa legi eterne, cuprinse-n marea carte
Ce s-a numit natura s-a caror existenta
Si-ntreaga implinire fu ordinea naturii
Cand a iesit din haos, si care nu se calca
Nepedepsit de nimeni.
Pe apa nu se umbla, prin aer nu se svoala;
Stiinta insa vine si ii produce vase
Si nave si batele s-aerostate insesi.
Aceste admirabili ale stiintei fructe,
Gustate fara cumpat sau fara sprevedere,
Pe lang-a lor foloase adusera si moartea.
Tot fructe-ale stiintei sunt s-armele de lupta,
Maciuca ori securea, ori gladiul, ori spada,
Sageata, arcul, lancea, facute spre-aparare
Si-n fond spre a distruge.
Progresul e mai mare, stiinta mai departe
Cand ne produce fructe ca pulbera tonante,
S-alaturea cu dansa fulgeratoare arme
Si tot mai mortifere ca cele mai din urma
Si cele ce cu timpul mai repede vor stinge
Si arde, si distruge.
Cati ati gustat din aste ingenioase fructe,
Tot fructe-ale stiintei spre-a subjuga, distruge
S-a domina ca zeii, trait-ati cu viata
Sau ati murit cu moarte, facandu-va ori Caini,
Ori victime ca Abel?
Sa punem ipoteza de ce-ar putea s-advie
D-acum in cativa secoli de-nventiuni, progrese.
Se-ntrarma astazi omul cu electricitatea,
Dispune dupa voia-i d-a aburilor forta,
Si toti le recunoastem foloasele immane.
Ci tot mai e progresul pe cat exista inca
Si mai exista timpul.
Strabata-se uscatul de fortele de aburi,
Multeasca-se ca pestii pe mare piroscafe;
Din popol la alt popol, de la un stat la altul,
Din urba l-alta urba si din comuna l-alta
Incinga-se pamantul de caile ferate;
Locomotive, fabrici multeasca-se-n tot locul;
Consume-se carbunii si umple atmosfera
De gazuri, cand natura ni-l da-n stare compacta,
Sa-si imagine omul la ce grad ar ajunge
Progresul in doi secoli si cei ce au sa vie;
Ci fara prestiinta sau fara prevedere
Ce-ar fi cand atmosfera dodata s-ar aprinde
In general incendiu si cataclism de flacari
Ar arde s-ar reduce progresul in cenusa?
Acest fruct al stiintei nu ar aduce moartea
La cati au vrut sa-l guste lipsiti de prestiinta
Si insisi la aceia ce n-au gustat dintr-insul,
Posteritatii insesi din germene extinse
Nainte d-a se naste?
Sau fara a ne-ntinde in ipotezi asemeni,
Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari,
Ar recadea iar omul precum cazu Egiptul
Si Grecia, si Roma si n-ar ramanea semne
De marea naintare in care s-afla lumea;
Cine-ar scapa atuncea din asta catastrofa
Ar spune cum pot spune cazutii si barbarii
De cate-a pierdut omul. Prin forme variate
Traditia-ar incepe a deveni iar mituri,
Divini, fabulosi secoli. Si ori credul, ori sceptic,
Ori huma, ori zeu, omul din nou ar reincepe
Tot in sudoarea fruntii sa-si tie o viata
De chinuri, de durere; prin lupta, prin travaliu
Din nou ar reincepe o cale lacrimoasa
D-o lunga, grea laboare si aspra, si ingrata
D-inventiuni tarzie, cat saptezeci de secoli
De lupta, de turmente, sudand, laborand unii
Si tot culegand altii, n-ar fi d-ajuns ca omul
Sa vie iar in starea in care ajunsese
Nainte de cadere.
X
Scriptura cam acest fel ne dezveleste mitul
Ce strabatuse lumea; intr-insa-aflam mijloace
A dezlega enigma.
Mois', crescut in Egipt, mai conserva d-acolo
Si datini, si doctrine, si tot mai intrevede
Divinitatea-n forta, si Eloim ii zice.
Ca stirpe-abramiana retine iar credinta
Stiintei prohibite; d-aceasta in Geneze
Mai da divinitatii antice atribute
Sau calitati pagane, o lasa ca si altii
Tenace in vendicta, teribila-n manie,
Avara si geloasa in cauza stiintei;
In fond insa-l repumna absurdul si nedreptul:
In Eloim transpare divinitatea vera.
Caci insusi prin femeie prescrie re-ntregirea,
Regenerarea plina umanitatii-ntrege.
Ea are sa striveasca culpabila, perfida
A sarpelui rea teasta.
E cu metod Scriptura, caci atestand caderea
Ne spune cate-exista si cum vorbeste lumea
De arborul stiintei si lasa o speranta
De cate au sa fie, prin contraziceri insesi
Descopera-adevarul.
Caderea este-o fapta, s-asa o recunoaste;
Ci care e cuvantul? de unde provenise?
Scriptura ni-l transmite asa cum se didese
D-adoratorii fortei, satrapii-antichitatii,
Si pare ca s-adresa la mintea omenirii,
Zicandu-i: “Au se poate un zeu gelos si pater?
Un zeu plin de vendicta in marea-i bunatate?
Un zeu plin de rancurra in lunga lui clementa?
Si daca vreti cuvantul caderii deplorabili,
Vi-l spui cum vor sa-l spuie potentii, impostorii:
Creat cu simtiri omul, dotat cu judecata,
Distins prin ratiune cu nalta facultate
Sa studie, s-observe si altor sa comunice
Ideea, cugetarea, acesta este omul,
Imaginea divina.
De alta parte, iara, o lege de teroare
Divinamente data, nerevocabil pusa
Sa nu cumva sa puie in uz aceste daruri,
Sa nu cumva sa guste din arborul stiintei,
Ce-atat se dezvoltase in lumea cunoscuta
Cat paradis se zise! ca va muri cu moarte
In tot superlativul si el, ce-a comis fapta,
S-a lui posteritate.”
Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide
Un drum de judecare si d-a conchide singuri:
De este cu putinta un zeu pervers cu mintea,
Gelos d-a sa faptura, nedrept, cumplit, teribil,
Neconsecvent cu sine, lipsit de ratiune,
Intr-un delir culpabil de ura, de vendicta,
Sa dea pe mana mortii umanitatea-ntreaga,
Sa martirize filii d-a tatalui pacate
C-o ura ne-mpacata, sa-si faca un deliciu
Din lungile suspine s-universalul gemat?
Acel zeu nu exista si n-a putut sa-existe;
E zeul fictiunii infamilor ce vrura
Sa-mpile omenirea in numele credintei
De dansii inventata, facand divinitatea
Egala si complice cumplitelor lor crime.
Scriptura ii denunta prin contraziceri insesi,
Si toata nefiinta, ca zeii fictiunii,
Dispare ca minciuna cand adevaru-apare
In Iehova-Fiinta, si cand mai dinainte,
Prin lupta decisiva si foarte neleala
D-o noapte foarte lunga, invinse omul forta,
Ce pe langa tarie adaugea si dolul,
Punandu-i mii de piedici la coapsa lui virila.
In alba diminetii teribila fantasma,
Divinitatea-Forta, cu toata-a ei tarie,
Manopere si curse, era jos rasturnata;
Iacob e cu genunchii pe pieptul si gatlejul
Lui Eloim cel tare, ce gratie ii cere.
Nu gratie, ci pumna, te lupta d-aci, oame
Dezmostenit, te lupta!
Cu propriul tau sange respinge ignoranta,
Nu crede imposturii; Scriptura ce-ti depinge
Figurile erorii te face sa vezi singur
A ta regenerare in fructele stiintei,
In Dumnezeu-Cuvantul.
Cazut-ai prin eroarea-ti, lipsit de prestiinta;
Prin Dumnezeu-Cuvantul te nalta la splendoarea,
La starea-ti primitiva.
Desparte din substanta divinitatii vere
Nedemnele-atribute ce-i dete impostura;
In legile-armoniei vezi legea providentei,
Principiul bunatatii; divinitaitea-ntreaga
Sta insasi in dreptate, cand faptele-ti perverse
Rastoarna echilibrul. Cand iesi din calea dreapta
Si predomina raul, convinge-te ca bunul
Rasare din excesul al raului, si darul
S-adauge oriunde pacatul se-nmulteste;
Ca lucea din tenebre din rau binele iese.
V. Moartea sau fratii
I
Caderea-a fost si este, nu insa preursita
Din planul providentei, ci din fatala-eroare.
D-aci in ignoranta, in lipsa cazut omul,
Ajunse-a se sustine ca fiarele cu prada,
Ca pasari cu ciupitul, sau laborand pamantul
In chinuri si sudoare, cu palmele, cu bratul,
In lipsa d-instrumente, a se arma cu lemnul
Si mai tarziu cu piatra spre-a rasturna pamantul.
Dotat cu ratiune, isi construi umbrarul;
Castorul, randurela ii fura drept maestri
Spre a-si cladi coliba, si alte animale
Spre a-si cata spelunce si a scobi pamantul
Sa se alberge iarna.
Doma cavallul, boul si le impinse jugul
D-a trage greutatea cu dansul dimpreuna
La asprele lui sarcini. Domestici si pasari,
Forma de vite turme, dispuse d-al lor lapte,
De lana si de piele, d-a lor progenitura.
Cu fiara veni-n lupta si, vingator adesea,
Intreaga-i despuiere ii atesta valoarea
Si-l revesti ca manta, emblema de victorie,
Trofeu al luptei sale.
Cu furie mai mare, cu ura mai cumplita
Veni cu omu-n lupta si, vingator sau prada,
Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil
Al fratelui sau insusi, carnefix ori victima.
Urmand dupa Scriptura, lua-vom inainte
Drept arhetip de viata adamiana stare,
Familia intreaga ce reprezinta-n sine
Viata primitiva; vom spune cu durere
De cele intamplate dupa cadere-ndata
Ca niste consecinte.
Pierdu Adam edenul, primara fericire,
Cazu omul din culmea progreselor cantate
De toti profetii lumii popoarelor antice.
Un cataclism teribil, universal incendiu
Se pare ca cuprinse, distruse mostenirea,
Averea omenirii; ca cherubimi de flacari
Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
Rota neimpacata. Nu mai era speranta:
Cu mainile-atarnate, cu palmele-nclestate,
Isi pleaca omul fruntea si jos la pamant cata.
Iar sventurata-i soata in lacrimi sta in urma-i.
Cu parul in desplete in marele sau doliu.
Expatriat e omul, dezmostenit cu totul
Din marele sau bine, din toata-a lui avere;
In faptele lui toate e blestemat pamantul:
E rosu de arsura, triboli abia produce
Si spini si palamida; chin si sudori l-asteapta
Spre a-si sustine viata; mai vine si insectul
Sa-i dispute, sa-i roaza productele laborii.
Pe lang-acestea-o voce din sanul sau se nalta
Si-i spune implacabil ca nu e decat huma
Si-n huma-o sa reintre.
Frumoasa lui consoarte, cea gratioasa Eva,
Docila ii urmeaza, supusa servitoare;
In lacrimi si lamente, labori de tot ingrate,
Isi pierde ai ei carmeni si gratiile toate,
I se paleste fata, i se deseaca pieptul
Si buzele ii crapa. Cu scobitoru-n mana,
Drept instrument laborii, i se naspreste palma,
Cand talpile, calcaiul i se-ntaresc ca osul,
Ca-a vitelor copita. Durere o asteapta
In viata-i lacrimoasa spre-a naste si a creste
Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii
Ce au sa-ngrase campii cu sange, cu sudoare.
In toata nuditatea, expusi la ger, la vanturi,
Tunice pellicee le coperira corpul,
Si vita, sicomorul le oferira frunze
Spre-a-si coperi mijlocul.
II
In asta scapatare si lipsa despre toate
Nascu lui Adam Eva pe-ntaiul filiu, Cain,
Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei pasari
Se impleti un leagan de flori, plapande frunze.
Acolo pusi copiii, ca doi Columbei tineri,
Fura-ardicati spre ceruri de mainile paterne,
Primitiile-agapei.
Se mai nascu si Abel, si gemenea Helia.
Parintii se-nmuiara cu inima, cu dorul,
Cum foarte des se-ntampla, spre cel mai june frate,
Si gestele lui toate, miscari, apucature
Li se parea mai tineri, mai blande, gratioase,
Cat din fatalitate, si inca din pruncie,
Redestepta in Cain o trista gelozie.
Cand se marira fratii, cazu-n partea lui Cain
A campului cultura, intru sudoarea fetei
A-si intretine viata; iar Abel isi alese
Viata pastorala, a turmelor sporire.
In arsita caldurii sudand labora unul;
Asprindu-i-se palma, curbandu-i-se corpul,
I se nasprea-mpreuna si inima, si cuget.
In urma turmei sale, la umbra, la racoare
Sta in veghere altul, cu inima in pace,
Cu sufletu-n repaos.
Statut de labori unul, ca negura de noaptea
Se returna la tinda; isi intrista parintii
Si tanara sotie.
Bland, plin de bucurie, cu oile, cu mieii,
Venea voiosul Abel ridente ca seninul
In bratele Heliei, ambilor sai genitori.
Familia intreaga era in voie buna,
Caci devenise Abel cel mai dilect al casei.
Pe lang-acestea iara intrase-n ale rugii,
In cate isi expande spre cer inima omul,
Si datina d-a-aduce din fructe s-animale
Spre-a le-nchina de sacre l-altar, in olocaust,
Oblatiuni, ofrande.
Cu ritul dimpreuna, cu observari de forme,
Nu mult, si supravine si o credinta-absurda
D-o teama, d-o speranta, si pan' la degradarea
Sa uite ale rugii si sa observe numai,
Cand focul se aprinde, cum flacarile joaca,
Cand drept se suie fumul sau cand apuca-n laturi,
Cand bate vantu-n dreapta sau daca bate-n stanga,
Cand pasari trec sau svoala d-o parte sau de alta,
Cand victima se lasa pasind l-altar voioasa
Sau face vro miscare, ori inapoi se tine;
Cand maruntaie, oase cuprind cutare semne
Ce-nseamna ori dezastre, ori fericire mare;
Sa mai acuze inca pe cel care ofere
D-a lui bunavointa sau de vro coditura
De inima, de suflet.
Adam, precum se vede, ca omul ce ignora
Si va si el sa stie, si n-are cum sa afle,
Caci n-are de la cine, observa si intreaba
Obiectele inerte, s-atat cele-ntamplate,
Cat mai vartos pe sine; din sanul solitudinii
Se forta-a-si da cuvantul de tot ce-aduce-azardul,
De jocul intamplarilor, a tot ce e materie
Si n-are voie libera, nici ratia drept duce;
Voind prea mult sa stie, in suprastire-ajunge,
Si-n loc de veritate s-afunda-n superstitie,
Ce, oarba de lumina, sa-nvaluie in umbre,
S-a noastra nestiinta, in toata neputinta
D-a o-nsemna cu nume, se crede ca ajunge
A-si dezlega problema daca din gura-i scapa
Pomposul sacru nume, expresia mister.
Mai mult decat tot omul Adam cata s-ajunga
Prin via, primitiva-i imaginatiune
In regia fantasmelor, s-a-si face o sistema
In practicarea ritului si explicarea semnelor.
Si-initiati de dansul, si Abel, ca si Cain,
Cu multa pietate in cele rituale,
In seara, dimineata isi aduceau ofranda
L-altar in sacrificiu. Unul venea cu fructe,
Producte ale terrei s-ale laborii sale,
Cu primogeniti altul, din mieii turmei sale.
Sa fie intamplare, sa fie voie insasi
De sus a providentei, precum Scriptura-afirma,
D-a preferi p-un frate asa din chiar senin
Mai mult decat pe altul? Ca fumul de la Abel
Facea coloana dreapta suindu-se spre ceruri,
Pe cand cel de la Cain se disipea in laturi,
Ca fum dezagreabil la narile divine.
“Semn rau, precum se vede!” strigara asistentii;
Semn rau, crezu in sine si Cain svanturatul.
Se negura la fata, crezandu-se-n urgie
In cele preainalte si el, si ale sale.
Tentatia fu mare, si o simti ca omul
Cui nu-i da pas laboarea, fatica si durerea,
Ca tot dizgratiatul. Mai auzi s-o voce
Ce rasuna severa: “De ce asta-ntristare
Si negura pe frunte-ti? D-aduci intru dreptate,
Intru dreptate-asemeni imparte sau desparte,
Caci altfel se comite in pe deplin pacatul.
Acesta te alunga, si tu pune-ti puterea
A-l domina-nvingandu-l.”
D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe
De e vro ratiune c-apuca fumu-n laturi,
Sau vreo cuviinta l-a ritului plinire
Ca se imparte-ofranda la dreapta sau la stanga;
Ci stim ca rascredinta aduse rele multe.
Aceasta n-a fost vocea divinei ratiuni,
Ci vana aiurare, tentatie suprema
La inima dolente, in omul ce se vede
Dezmostenit de toate.
Se negura la fata dizgratiatul Cain;
I se negrira ochii si-ntunecat ia campii.
In inima-ncuibata invidia-l cuprinde,
L-agita si-l turmenta; astampar nu-i da ura.
Necutezand s-abhorre pe fratele sau Abel,
Se blestema pe sine, doreste starea vitei,
Doreste nefiinta si va sa moara-ndata.
La cugetarea mortii ii vin parintii-n minte
S-un dor nespus l-apuca de tristele lor zile,
De filii, de sotie si de suror' si frate.
Cu repentirea-i vine dorinta sa-i mai vaza,
I-e frica si rusine naintea lor s-apara,
I-e frica d-al sau sine.
Trist, palid, plin de spaima, statut d-atatea chinuri,
De dor, de repentire isi rataceste pasii
Si intra in dumbrava sa-si caute repaos.
Aci, rupt de fatica, batut de remuscare,
S-aseaza sa rasufle, si cugete-n amestec
Il tulbura cu mintea, cu corpul il framanta.
Aci, in murgul serii, in mijlocul tacerii,
Nu mai avea nainte decat o viata-amara
Si grea ce-avea sa traga prin caile spinoase,
Si nici o consolare, si nici o bucurie.
I se parea ca este obiectul unei ure
Oriunde s-ar intoarce.
Din cuget in alt cuget era in neastampar,
Si orele de noapte treceau fara sa poata
A-si mai inchide ochii sau vrun repaos s-afle.
Spre ziua, in turmente, somn greu pe dansul cade
Si visuri vin gramada sa-i prelungeasca chinul;
I se parea ca vede ca-n umilita-i stare
L-ameninta sclavia. Simtea foamea si setea,
Angaria, laboarea, amarurile, jugul
Posteritatii sale intr-insul rezumate,
Le resimtea in corpu-i, pe pieptu-i gramadite.
Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur,
Mugea ca om, ca tata ce simte cu simtirea
A mii de individe si scumpe, si dilecte.
P-atunci era si ziua, si Abel isi miscase
Catre pasune turma si o-ndreptase-n partea
Dumbravei unde Cain isi petrecuse noaptea.
S-apropie, il vede. Dormea si gemea inca;
Se mira, se attrista vazandu-l asa singur,
Voieste sa-l ia-n brate, ci ii respecta somnul;
Sta-n loc si nu cuteaza sa-l miste, sa-l destepte.
L-aude si-l observa cum geme si s-agita
Si ca e-n prada vrunui oribil vis tenace.
Patruns de tinerete, d-ardoarea lui fraterna,
Se pleaca si cu-ncetul il misca si il cheama:
“Te scoala, fratioare, te scoala prea dilecte.”
Ca-mpuns, speriat Cain rasare si se scoala
Feroce, spaimantabil ca unul ce e-n lupta
C-un inemic de moarte; i se zbarlise parul,
I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flacari
Si cu furoarea-n fata: “Ce! fiii mei sclavi voua?
In servitute fiii, a mea posteritate?
Mai bine jos despotii! De jos, din radacina
Sa moara tirania!” racneste, se repede,
Ia furios maciuca si capul drept in doua
Lui Abel il despica.
Ca fulgerul jos cade bland, inocentul frate,
Si-n ultima-i catare rasstraluci clementa,
Amorul si iertarea , cu un suras pe buze-i
Fiori il petrecura si-i coperira ochii.
Se stinse. Si pamantul salta cuprins d-oroare,
De sangele ce curge s-orbil il intina.
Cade si Cain, tipa, ia repede in brate
Victima ce facuse; si vede, svanturatul,
Ca nu era fantasma, nu inemic de noapte,
Ci fratele sau insusi ucis de a sa mana.
Il cheama, il saruta, il misca, iar il cheama,
Cutremur il apuca si crede ca-l apuca
Pe dinapoi o mana si ca aude-o voce.
Era divina voce cui zicem constiinta:
“Si unde este Abel? si unde e-al tau frate?”
Ce are sa raspunza? “Nu stiu! (Caci n-are inca
Intreaga cunostinta d-a faptei implinire.)
Nu stiu!... n-am fost custode!”
Si cand isi veni-n sine, cand isi aduse-aminte
De cele de cu seara, de cugete sinistre
Ce nu-l lasau sa doarma, de visele oribili
Si de suprema lupta sa-si apere copiii,
Posteritatea-ntreaga de fiare, de sclavie,
Atunci disperat striga: “Ucizator de frate,
O, mizerabil Cain! Iertare cat de mare,
Cat Dumnezeu de mare, pacatul meu o-ntrece
Si nu mai e speranta. Deschisu-s-a pamantul
Si buzele lui sange varsat de a mea mana,
Al fratelui meu sange a supt”; si in rarunchii-i
L-a apucat cutremur. “Sa fug...” Si pana astazi
Asa fug fratricizii, asa fug criminalii.
III
Si frica, remuscarea-l imping ca o tempesta
Ce-mpinge peste valuri
Versuri poezie versurile de dragoste limba romana rime. Ion Heliade Radulescu rime poezia versurile poeti romani descarca literatura autor literatura versuri limba romana poezia poezia scoala Anatolida sau Omul si fortele.
Alte poezii de Ion Heliade Radulescu
