roversuri.ro
>
Litera G >
George Cosbuc
>
Poezia Blastam de mama de George Cosbuc
Poezia Blastam de mama
I
Frunza verde tulburea,
Avea Lena nici ca ea
Trei feciori frumosi avea;
Trei feciori si-o fata mare
Lena cea vesela are.
Trei feciori ca niste zmei,
De-a dragul sa cauti la ei,
Iar copila razatoare,
Subtirea si-ncantatoare
Rupta dintr-un raz de soare:
Mult cu ma-sa samana,
Deci Lenuta-o boteza
Pe numele maica-sa.
Cati feciori au fost prin tara
Toti venit-au sa o ceara,
Mandri si viteji feciori,
Venit-au ca petitori.
Dar Lenuta, ti-e mirare,
Raspundea la fiecare,
Ca-i prea tanara si-asa
Inca nu s-a marita.
Mai la urma s-aratara
Petitori din alta tara:
Doi feciori, ca doua flori.
Lenuta cat ce-i vedea
Mamei sale-asa zicea:
Vezi, iubita maica mea!
Din voinicii acesti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Si la mers si la catare,
Ca-i inalt si subtirel
Si m-as duce dupa el!
Dar Lena pe ganduri sta;
Gandurile-o framanta
Si cu jale cuvanta:
Draga mea, Lenuta fata!
Fiind asa-ndepartata
Dor de tine-o sa m-apuce,
La mine cin te-a aduce!?
Doi fii ai Lenei strigau
Si din gura cuvantau:
Pe Lenuta nu o da
Si de noi n-o stramuta!
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lacrima din ochi cu jale
Si-asa-i zise mamei sale:
Nu esti, mama, cu dreptate
Nici la sora, nici la frate!
Ca suntem doara trei frati,
Toti crescuti ca niste brazi
Si noi ti-om pute aduce
Pe Lenuta ta cea dulce!...
Asculta, mama iubita,
Pe Lenuta o marita:
N-o lasa nemaritata,
Pire-ar cat de-ndepartata:
Caci, de te-a ajunge dor
Io-ti raman doara fecior.
Eu la dansa duce-m-oi,
Acasa aduce-o-voi.
Si Lena se-ndupleca
Pe Lenuta-o marita.
II
Dar a fost ce-a fost sa fie,
C-au fost boale si urgie
Si-a dat Dumnezeu cel sfant
Vremuri grele pe pamant.
Si de multa rautate
Mureau oamenii pe sate
Si-au murit si trei feciori
Ai Lenutei fratiori:
Constantin inca-a murit
Gandul nu si l-a-mplinit.
Lena singura ramase,
Fara de feciori in casa:
e dor o inima arsa.
Si ea, biata, suparata,
De jale multa sfarmata,
Se ducea pe-al lor mormant
Si se vaieta plangand
Si plangea si suspina
Si din suflet cuvanta:
Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gandul sa ma-omor,
Fie-va somnul usor!
De-alta data blastama
Si blastamand cuvanta:
Constantine, Constantine!
Blastamat sa fii de mine!
Blastamat de mama-ta
Ca ai dat pe sora-ta!
Fratii tai mie-mi striga:
Pe Lenuta nu o da!
Tu ai dat-o, blastamate,
Pe hotara-ndepartate;
Dar te blastam, blastam greu
Din tot sufletelul meu:
Pamantul nu te primeasca,
Tarna nu te mai voiasca,
Lutu-afara te izbeasca,
Caci de dorul Lenutei
Rumpu-mi firul vietii!
Astfel dansa blastama
Si-azi si maini si-alalta maini
Si zile si saptamani.
Si de multul blastamat,
Vai, blastamul s-a legat.
III
Intr-un amurgit de seara,
Constantin iesi afara
Din groapa, galben la fata,
Cu trup rece ca de gheata.
El plangea si lacrama
Si cu jale cuvanta:
Duce-m-as, ca-s blastamat,
Dar nu pot, ca-s ingropat,
Duce-m-as, ca maica cere,
Dar nu pot, ca n-am putere;
Nici am cal, nici capeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Caci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a sparia
Facandu-si rapede cruce...
Nici la mama nu m-oi duce,
Caci m-a blastamat maicuta,
Ca eu i-am dat pe Lenuta!
Si cum sta si cugeta
Gandurile-l asuda,
El prin lacrami se ruga:
Salas, mandru salasel,
Fa-te-un soim de calusel,
Si tu, panza din salas,
Fa-te un capenegas,
Si tu, cruce, schimba-te,
Spada de fier fa-mi-te,
Iar tu, Doamne, ma invie,
Da-mi putere astazi mie:
La Lenuta duce-m-oi,
Acasa-aduce-o-voi.
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Salasul l-a ascultat:
Si-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n capeneag indata,
Crucea-n spada de fier, lata.
Constantin suie calare
Si porneste-n fuga mare;
Si fugea calul ca vantul,
De-abia atingea pamantul,
Si zbura, dar nu glumea,
Caci ca dorul se ducea,
Caci stapanul ii zicea:
Zboara, murgule, cu mine,
Caci zbor alaturi de tine,
Zboara, murgule, pe cale,
Caci zbor pe urmele tale!
Si murgutul, pui pagan,
Duce-se cu-al sau stapan,
Incat n-a fost bine seara,
Cand ei isi descalecara,
La Lenuta-n alta tara.
IV
Lenuta cat ce-a zarit
P-al sau fratisor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
Constantine, Constantine,
Spune-mi daca-i rau sau bine;
Noua ani, vezi, au trecut,
Ca pe voi nu v-am vazut,
Ba nici vesti nu mi-ati trimis,
Nice carte nu mi-ati scris!
Constantin a cuvantat:
De cand tu te-ai maritat
Rau nimic nu s-a-ntamplat.
Suntem sanatosi acasa,
Mama inca-i sanatoasa.
Veste noua n-am ce-ti spune
Totusi iti aduc vesti bune:
Fratii nostri se-nsurara,
Dar ei pe gand se luara,
La nunta nu te chemara!
Eu ti-s frate mai cu dor,
Si fiindca eu ma-nsor,
Am grabit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi ii cadea
Si suspine-l napadea;
Dar Lenuta-l cunostea
Si de nou l-a intrebat:
Spune-mi, frate,-adevarat
De ma chemi la veselie,
Sa ma-mbraca bucurie,
Sa-mi pun strut rosu si dalb
Si cai suri la hinteu alb;
Dar de ma chemi la jelane,
Eu sa-mbrac de jale haine;
Sa iau cai si hinteu negru
Sa pornim, frate, pe-ntregu!
Ba io-ti spun drept, sora, tie,
Ca te chem la veselie.
Si ea mandru s-a gatat,
Haine albe si-a luat
Si-apoi ambii au plecat
Pe cararea cea mai lata
De voinici codreni calcata,
Pe cararea cunoscuta
De codreni voinici batuta.
Iar pe cale cum mergeau
Pasarile-i urmareau,
Muntii rai din grai graiau:
De cand soarele e soare
Si pe campuri floarea-i floare,
Si de cand e lumea lume
N-a mai fost asa minune:
Sa mearga viul cu mortu
Tot alaturea cu codru,
Sa mearga viul aproape
Cu cel mort, iesit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o carare!
Constantin bine-auzea,
Lenuta nu-ntelegea,
Dar glumind asa zicea:
Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc muntii de tine?!
Constantin din greu gemand
Ii raspunde-asa zicand:
Lasa-i, sora, sa vorbeasca,
Mintile sa-si prapadeasca;
Ei sa fie cu cantatul,
Noi sa fim cu ascultatul,
Ei pazeasca-si cantecul
Cum pazim noi umbletul
Asta-n seama n-o bagara,
Calea lor ca si-o urmara.
Patru zile lungi de vara
Ei au tot calatorit,
Putintel au odihnit.
V
Cand a fost a cincea zi,
Soarele cand rasari,
Au zarit si satul lor,
Plin de negura si nor.
Cand aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvantat:
Lenuta! Cu-al tau carut
Vina mai catelenut,
Caci eu cu-al meu calusor
O sa merg mai tarisor,
Ca sa dau mamei de stire
Sa-ti faca buna primire,
Sa-ti deschiza portile,
Sa-ti astearna mesele,
Sa-ti umple paharele!
Si el frau calului da,
Calul isi impintena
Si-ntr-o fuga alerga,
Nu la ma-sa, pe cuvant,
Ci de-a dreptul la mormant
Aci a descalecat
Si din gura-a cuvantat:
Cal crescut sub glii ierboase,
Salas strangator de oase!
Dusu-m-ai si m-ai adus
Si pe cale si pe sus
Si-ai facut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mama, pentru fata,
Pentru mine totodata!
Si tu, capeneag iubit,
Panza alba de-nvalit,
Si tu, spada lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Sa-ntram de unde-am iesit!
Tu, cal bun nazdravanas,
Schimba-ti trupul in salas,
Si tu, spada lucitoare,
Fa-te cruce la picioare,
Si tu, capeneag iubit,
Fa-te panza de-nvalit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfant,
Da-mi iar locul din mormant,
C-am scapat de ce fu greu,
Implinit-am gandul meu:
La Lenuta dusu-m-am,
Acasa adus-o-am!
Dumnezeu l-a ascultat,
Pamantul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat
VI
Si Lenuta cat ce-ntra
In sat, mult se minuna,
Caci erau toate schimbate,
Toate de jale sfarmate,
Dar mai mult s-a minunat
Cand acasa c-a aflat
Portile stricate, rele,
De puteai sari prin ele,
Staulul stricat si gol,
Iarba mare prin ocol.
Ea sarmana astepta,
Ca fratii vor alerga
In prag a o-ntampina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la usa se repede,
Usa incuiata-o vede;
Deci incepe ca sa bata
In cea usa incuiata:
Lasa-ma, mamuca, lasa,
Lasa-ma sa intru-n casa,
Ca iti sunt iubita fata,
Lenuta cea-ndepartata!
Ma-sa, din casa, plangand,
O alunga blastamand:
Du-te-n foc si-n cate rele,
N-amari zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Si nu ma batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toti trei i-am pus sub lut,
Pe toti trei i-am pus sub glie,
Sfantul Dumnezeu sa-i stie!
Iar Lenuta, scumpa-mi fata,
Maritata-i, maritata,
Intr-o tara departata:
N-oi vedea-o niciodata!
Insa fie blastamat
Cine o a-ndepartat!
Dar Lenuta nu-nceta,
Tot batea si se ruga:
Lasa-ma sa intru, lasa!
Si ma-sa cu greu o lasa,
Si pe scaun o punea
Si la dansa cum privea,
Pe Lenuta-o cunostea.
Draga mea si-a mamei floare:
Nu ma-ncred, ca tu esti oare?
Oh, ca nice n-am visat,
Ca te-oi mai vede vrodat!
Si plangand, Lena spunea
Cate-a mai suferit ea:
A dat sfantul Dumnezeu
Multe boale si mult rau
Si-au murit feciorii mei
Si-am ramas fara de ei!
Macar tu, scumpa mea fata,
De nu erai maritata
Intr-o tara-ndepartata!...
Mi-ar fi traiul mai usor
Si mi-as mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-as bucura de tine!
Dar sa fie blastamat
Cine mi te-a-ndepartat:
Pamantul sa nu-l primeasca,
Tarna sa nu-l mai voiasca,
Lutu-afara sa-l izbeasca!
Lenuta se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Si cu glas rupt cuvanta:
Vezi, maicuta,-ai blastamat
Si blastamul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amagit pe mine
Ca sa plec pe drum cu tine!
Si spunea maicutii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Si cate mai cate-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Si cum sta, cum asculta,
Lacramile-o ineca,
Trupu-ntreg ii tremura,
Mintile-i se tulbura,
Fruntea i se innora,
Pe Lenuta saruta
Si i-a zis cu glas infrant:
Haid, Lenuta, la mormant,
Haid, Lenuta, sa grabim
La morminte-n cintirim!
VII
La mormant daca sosira,
Jos pe el se pravalira
Si-ncepura-a lacrima
Si din gura-a cuvanta:
Constantine, iesi afara;
Vina, Constantine, iara;
Mai iesi, draga Constantine,
Ca ni-e dor, ni-e dor de tine!
Pamantul insa radea,
Groapa de ras hohotea;
Constantin amar gemea.
Iesi din groapa si vorbeste,
Spune si ne povesteste
Cum traiesti in groapa, cum?
Vina si ne spune-acum!
Vina sa ne vezi macar,
Vina, Constantine, iar!
Pamantul nebun radea,
Groapa de ras hohotea,
Lutul glumind raspundea:
Nu te mai ruga de mine,
Blastema, Lena, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tau!
Pamantul mereu radea,
Groapa de ras hohotea,
Lutul nencetat glumea.
Morminte, nu fi pagan,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rau,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori macar da-i glas, morminte,
Pentru cateva cuvinte!
Pamantul atunci tacea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
Oh, mama, tu esti de vina,
Ca n-am pace si odihna,
Ca n-am loc nici in mormant,
Ca n-am stare sub pamant
Nici sunt mort, nici cu viata,
Nici sunt foc si nice gheata,
Nici in groapa nu pot fi,
Nici afar nu pot iesi,
Caci m-ai blastamat, maicuta,
Pentru scumpa ta Lenuta,
Pamantul nu ma primeasca,
Tarna sa nu ma iubeasca,
Lutu-afar sa ma izbeasca;
Lutu-afara m-a izbit,
Tarna m-a batjocorit,
Pamantul m-a prigonit!...
Mama, daca-mi vrei tu bine,
Fa-l acuma pentru mine
Si-mi dezleaga blastamul
Ca-mi apasa sufletul!
Lena din suflet ofta,
Ganduri grele o mustra
Si ea, biata, cuvanta:
Dragul meu! Sa fii iertat
Si de blastam dezlegat.
Insa... fie blastamat
Pamantul, ca nu m-asculta,
Bata-l jalea mea cea multa,
Si nu te mai lasa-afara,
Bata-l jalea mea amara!
Tarna-atuncea tremura,
Lutul manios urla;
Pamantul se despica:
Nu-i destul c-ai blastamat
Pe-un copil nevinovat,
Acum ma blastami pe mine,
Blastamu-te eu pe tine!
Caci n-ai inima de mama,
Nu ti-e sufletul de seama,
Nici esti vrednica sub soare
Sa mori cum tot omul moare,
Ci pamantul prin urgie,
Sa te inghita de vie!
Tarna-n laturi se-mprastia
Pamantul se deschidea;
Lena din mormant zicea:
Blastamata sa fiu eu,
Vai, pentru blastamul meu!
ca mine pe vecie
Fie blastamata, fie
Orice mama s-ar afla
Pe copil a-si blastama!
Fie dansa blastamata,
N-aiba pace niciodata,
N-aiba prapori la-ngropare,
Nici popa la comandare!
Vai de-aceea mama, care
Blastama fara mustrare
Pe copilul ei, caci ea
Blastama pe fiul sau,
Dar pe dansa Dumnezeu!..
Blastam de mama descarca poeti romani autor versuri literatura. Versuri autor George Cosbuc poezii.ro autor cartea cuvinte literatura scoala cuvintele poezie poezie poetul poezie limba romana cuvintele.
Alte poezii de George Cosbuc
