roversuri.ro
>
Litera G >
George Cosbuc
>
Poezia Ziua-nvierii de George Cosbuc
Poezia Ziua-nvierii
E soare-n cer si cantec de clopote e-n sat
Biserica e plina de cei cari au plecat
Din zori si de cu noapte, din dealuri si catune
Sunt Pastele! Vazduhul e parc-o rugaciune,
Si totu-i sarbatoare pe deal si pe campii,
Cu flori si cu izvoare, cu glas de ciocarlii:
El, El da zilei farmec si farmec diminetii,
El mortii da repaos, da dragoste vietii!
Dar colo intr-o casa la margine de sat
Nevasta nu-si gasise nici vreme de-mbracat,
Nici loc macar de-astampar in ceasul Invierii.
Cu fata pustiita de viforul durerii
Ea sta-n genunchi de paza bolnavului culcat
In leagan. Capu-i vested ii geme razimat
De-o dunga rabdatoare, cu mainile sub dansul.
Ea, vesela de-a pururi, abia stiu ce-i plansul
In zilele fetiei, si-un gand o-nsenina
De cand e maritata: ca Domnul ii va da
O fata, dragalasa, cu ochii de cicoare
Ca tata-sau, si blanda si vecinic zambitoare
Ca ma-sa! Puisorul! Oh, bine ce va fi!
Si va zambi copila cand ma-sa va zambi,
Si una o sa-ndemne la ras pe ceealalta.
O vede mica-n leagan, si inima-i tresalta,
Si-i creste fata, creste, bujor si ghiocel,
Si uite-o cum se-ncearca sa steie copacel
Si balbaie si cade, dar rade si se scoala.
Ce vesela-i cand vine sa-si puie capu-n poala
La mama-sa si-ndruga cuvinte de-ale ei.
Si creste ca din apa, n-o vezi inalta ce-i?
Cat masa e de nalta, si-ajunge la zavor
Si singura-si deschide, cand iese-n foisor.
O vede-n gand si rade si tremura nevasta
O, Doamne, tu esti mare, si dulce-i viata asta!
Dar a venit copila s-o-nvete cum sa planga,
Sa-i franga rostul vietii si sufletul sa-i franga
Prin zbuciumul durerii; de doua saptamani
Copila mamei n-are rasuflet in plamani
De multa izbitura si nopti far-alinare.
Degeaba-i mai descanta, ca leac intr-asta n-are,
Si slujbele-s degeaba si macu-n asternut
Si vinerile ma-sa degeaba le-a tinut.
Si i-a citit si popa, dar nu i-a fost de sama!
Sub patru evanghelii a stat sarmana mama
In brate cu odorul, sub sfantul patrahil
Si tot nu prinde suflet sarmanul ei copil.
E singura. Barbatu-i e dus la liturghie.
E prea pacat de moarte ca nimeni sa nu fie
Din casa la-nviere, si s-ar fi dus si ea,
Dar azi se linistise copila si dormea.
Cum sta asa pe leagan cu fruntea pe o dunga,
O-nvinge oboseala si fierberea-ndelunga,
Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald si e frumos
Si-n geamuri bate cerul cu soare si miros,
Si ea de nedormire e galbena si franta,
Si-i liniste-n odaie, si clopotele canta...
Ah, iata cum alearga de-a lungul unui plai
Copila mamei, alba ca ingerii din rai
Si capul mic si vesel pe spate si-l arunca!
E liniste pe dealuri si cantece pe lunca
Si fete-n haine-albastre, ca cele de-mparat,
Se joaca-n scanteierea vazduhului curat
Pe sus, naluci frumoase cu fulgere incinse.
Copila mamei-n zarea campiilor intinse
Tot face semn sa vie si mama-sa la ea.
Si mama pleaca grabnic si parca se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, si nu putea s-ajunga!
O tint-asa de-aproape si-o cale-asa de lunga!
Dar uite-acum! Din vale vin popi, cadelnitand,
Si-n capetele goale crestinii vin cantand:
Sunt toti batrani ca vremea, iar preotii nainte
Sunt mai batrani si canta, dar slabele cuvinte
Abia rasar din gura s-apoi pierdute mor
Prin barbi tremuratoare; iar cantecele lor
Rasuna ca din pesteri, fac vuiete-necate
Ca plangerile toamnei prin frunzele uscate.
Si mama-si face cruce, s-apropie un pas
Dar cand zareste mortul ramane fara glas,
Copila ei pierise, si-o vede ca-i aproape,
Copila e sub giulgiuri si-o duc ca sa i-o-ngroape...
Ea sare buimacita si-apuca vrajmaseste
Copila, o ridica din leagan, o priveste
In ochi: ei sunt de sticla si morti ca de pamant,
O tine sus, dar capul copilei cade frant,
O scutura puternic, ca-n suflet sa-i patrunda,
Cum tii de piept pe unul si-l scuturi sa-ti raspunda,
Si-o strange furtunatic un urlet a gemut,
Era durerea mamei, ca ei i s-a parut
C-aude roata morii si roata sta deodata.
Se uita lung in giuru-i, se-ntoarce-nspaimantata,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul patruns
D-un fulger: parca vede in cas-aici ascuns
Dusmanul ei, hainul, ce vine sa-i sugrume
Barbatul si copila, pe dragii ei din lume.
Sa nu ne lasi, maicuto! ii zice de la piept
Copila ei cea moarta, Nu, nu! raspunde biata,
Te apara maicuta, pe tine si pe tata!
Si strange-apoi copila la sufletul ei plans,
Ca moarta sa nu fie, murea de-atata strans,
Si iese cu ea-n brate, spre sat apoi s-abate
Cu ochi asa naprasnici, cu mainile-nclestate,
Alearga, tine drumul bisericii, si-n drum
Se dau crestinii-n laturi, cruciti, ca vad acum
Ce n-au vazut in viata: vad groaza si pacatul
Dar ea alearga-ntruna sa-si apere barbatul,
Caci el acolo-i singur, si daca va sosi
Dusmanul inainte, ea nu-l va mai gasi.
Cucernici stau crestinii, in pace si iubire,
Smerit plecand genunchii si limpedea privire,
Iar clopotele canta; dodata ei tresar:
Ea vine, parca-i vifor, de flacari ochii-i par,
Navalnica s-azvarle sa-si faca drum cu sila
Si spaima face vuiet si jalnic tipa mila
Din tinda-ndesuita de-o lume de femei.
S-abat in doua laturi crestinii-n drumul ei,
Nauci de fara-vestea urgiei care-i bate.
Cu ochi asa naprasnici, cu mainile-nclestate
Pe piept, ca o naluca visata de-un nebun,
Desculta, nedormita, si hainele ei spun
Ca nu e semn a bine, ca-i blestem si pierzare,
Pedeapsa peste dansii, in ziua asta mare.
Ea insasi buimacita in jurul ei privea,
Caci isi pierduse capul si nu-si mai pricepea
Cararile; in fata barbatului, pierduta
Privea intr-alta parte, el mut si dansa muta.
Iar cand el zise-n urma: E moarta? Ca din drum
Un om grabit, ea silnic raspunse: D-apoi cum?
Se-ntoarse-apoi cu spaima, izbita ca din mana;
Ardea de-ntunecata privirea ei pagana
Si buzele-i jucara de-un tremur fioros.
Vazuse cruci si facle si chipul lui Christos,
El azi omoara moartea cu vecinica viata,
E sfant si e puternic, si sta aici de fata
Cu mine si cu tine, ca toti suntem ai lui:
Iar daca plangi el tace; sub paza-i de te pui,
El tace; si durerea cand urla si te face
Sa rupi pamant cu dintii de mult amar, el tace!
Si ea, lasand copila din maini, a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cat nu l-am rugat!
Lui cantec si tamaie, lui rugile si plansul,
Lui preoti si biserici si toate pentru dansul!
Ca zece bani de are un biet de pe carari
In loc sa-si ieie paine, ii da pe lumanari,
Pe fumuri de tamaie; el toate ni le cere
Si-n schimb ne da-ntuneric si foame si durere.
Murisera crestinii in jur de-acest cuvant,
Iar preotul din mana scapa paharul sfant,
Si sta cu ochii-n aer si galben ca paharul:
Parea ca s-aprinsese de trasnete altarul.
Dar cine-l pune oare sa fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, si-aici copilul meu:
De-al lui ii pasa numai, de-al altora ce-i pasa?
Lasati-ma! E moarta, si uite-i, nu ma lasa!
Cu vuiet ea s-azvarle, dar zece maini o tin.
Ea plange, tot altarul de hohot este plin,
Ea tipa si scrasneste si bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gura-i pun zavoare.
Asa-necata urla, la Christ catand mereu;
Copilul lui e colo, si-aici copilul meu:
De-al lui il doare numai si iarasi e curmata
De mainile-ngrozite, de multe maini deodata,
Si multi se dau in laturi si multi se-ngramadesc,
Iar Christ ramane singur, caci toti acum privesc,
La zbuciumul durerii: de multi incercuita,
Maniile slabiei o fac mai zvarcolita,
Si-o clipa, mantuindu-si vorbirea, de sub maini
Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi pagani
Si geme ca jungheata: De-al altora nu-l doare
Pe-al lui sa si-l invie, pe-al meu sa mi-l omoare!
Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
O duc acum pe brate, caci n-a mai incetat
Sa tipe-n zvarcolire, lovind pe cei ce-o poarta.
Barbatul ei in urma, avand copila moarta
La piept, e dus cu gandul si vine-ncet si trist,
E soare-n cer, puternic si mandru, ca un Christ,
E liniste pe dealuri si, ca o ruga sfanta
Trec soapte prin vazduhuri, iar clopotele canta.
E ziua veseliei, cu glas de ciocarlii,
Cu zambete si jocuri si rasuri de copii,
Caci azi invie Domnul, iar Domnul este mare,
Si nimeni nu cunoaste ascunsa lui carare!
George Cosbuc cuvinte versuri poetul Ziua-nvierii poeti romani descarca autor cultura de dragoste de dragoste cultura. Scoala autor versuri cine a scris cartea versuri poezia.
Alte poezii de George Cosbuc
