roversuri.ro
>
Litera M >
Mircea Cartarescu
>
Poezia Zepeline peste piata Bucur-Obor de Mircea Cartarescu
Poezia Zepeline peste piata Bucur-Obor
Zepeline lungi planau peste piata Bucur-Obor
erau ochii tai lungi, vazuti prin retrovizor.
Cine mai vazuse glisand uriase, atata de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcane, cu fard albastrui peste pleoape?
Cetatenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confectii pentru barbati, femei & copii
indicatoarele de circulatie se muiasera de placere
tigancile cu guma de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
isi sucisera vertebrele cervicale in sus
iar ochii tai intrau in nori, sclipeau in soare, indreptandu-se mereu
spre apus...
Erau nebunesti, aveau expresia nebuneasca pe care ti-o vazusem in holul
blocului, cand ne sarutasem in lumina beculetelor de la lift,
erau extraordinari si amenintatori, erau instrumente de razboi, ovale
zepeline care nu tineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul masinilor de mic litraj parcate in
fata magazinului Materna
erau pure masinarii, mecanisme de ceas care nu-ntelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaselor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locutiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzatia de film voalat a inserarii strabatuta de imaginea
lui Dimov cu camata neagra si un fuior de barba ingalbenita
plimbandu-si nepoata in caruciorul dimovian
erau extravaganti, extravaganti ca azurul, ceresti ca platina, verzi ca fildesul,
tari si uscati ca apele marilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele garii Obor
erau pahare de semicristal aruncand curcubee, pungi de plastic subtire
pline cu sprayuri “dalia” pentru export, conteinere cu
geamuri invelite in paie, 109 si 276 franand ca niste
paralitici roscovani in fata vitrinelor cu aparate foto
si rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu vesmantul de panza cauciucata pe schelet
radiar de aluminiu, cu doua motoare a cate 3700 cmc.
dezvoltand o viteza de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele “Page, Plant & sons”,
1972.
erau ochii tai in varsta de optispe ani
intinsi pe toata bolta, si barosani.
stateam in statia lui 21 si cantam in gand “Picassos Last Words” si ma
simteam fericit
eram fericit ca exist si credeam, pe cuvant, credeam prima data in viata
mea in realitatea absoluta a masinilor si tramvaielor si bordurilor
credeam si in nori, mi se parea ca am o istorie, ca am un trecut, ca
am scris carti
credeam in bicicletele medicinale din vitrina, in mingile de tenis din
cutiile “Airplane”, in fulgii de badminton din cutiile “Double Happiness”,
in fiecare bucata de tergal de pe manechinele cu teasta goala si
ochelari de soare
in fiecare mandarina din toneta cu mandarine
stiam ca va veni noaptea cu stele de diamant si credeam pana si in
stelele care nu pot fi vazute cu ochiul liber
si credeam ca sunt facut din oase, ca in burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele si mi se configurase traheea, vezica
si stiam ca acolo visasem primele vise
si credeam ca voi muri si totusi nu credeam si stiam ca nu voi muri
tocmai pentru ca nu cred cu totul ca este posibil sa mori
si stiam ca nu pot trai pentru ca nu pot crede pana la capat in viata
stiam, da, ca rasul si plansul sunt tot una cu banii, cu vantul, cu benzina,
cu posetele, cu lamele, cu uitarea
si stiam ca nu sunt nimic si ca sunt totul si ca nu sunt nici nimic si
nici totul
ci ca exist, fantoma mea exista in statia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe langa mine ca niste aisberguri
ca vad norii si blocurile si cerceii codanelor pentru ca lumina lor imi
palpeaza retina
filmam existenta, lumea se stransese in jurul meu sa vada cum filmez
existenta, cum ma ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o proba de microfon regland inaltimea girafelor, cum
glisez pe caruciorul pe sine, plonjand in travelinguri
fara sfarsit
si un taran facea cu mana spre obiectiv ca sa se vada in poemul meu
si existenta aparu deodata, grasana lui Fellini, tatoasa, testoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspat fardata, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gat, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticlute pline de mosc infipte in
pori, cu zece mii de serpi veninosi impletiti peste par
ca o cununita de premiant, cu verigheta de sange, cu
masele de ipsos, cu o suta de mii de tate de capra
sub bluza de garofita
ducea sub brat un video, mesteca radiatii
iar eu o filmam ca pe ceva in care nu poti sa crezi
ca pe ceva in care nu poti sa nu crezi
eram treaz de parca as fi baut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.
si brusc lumea galben-albastra s-a deschis ca o floare
si brusc ochii tai planand pe tot cerul au inceput sa planga cu lacrimi
scanteietoare
si deodata suna alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperisurile constructiilor inalte
si brusc oamenii incepura sa fuga ca sub o ploaie mare sau ca in
“Potemkin”
si brusc bilele imense de lacrimi izbira asfaltul
si sinele de tramvai sarira in aer
si magazinul Bucur-Obor se ruina incet, arzand ca in filmele de razboi
si masinile se desfacura in piese si table si libraria de vizavi arunca in
vazduh rigle topite, compasuri strambe,
ursuleti in flacari, volume pulverizate
si de sub placile mari de asfalt tandarite se ridica brusc toata vegetatia
oprimata: volbura, piciorul-cocosului,
musetelul
si din pasajul putind a urina se strecurara afara, cu glugi de vene pe
teasta, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama si Klimt
si Zagreus si soparlele si hienele si scorpionii
si sobolanii si Miazanoaptea si Ernst si Seth si
Stoiciu si Krishna
si soselele arsera ca niste carpe si tramvaiele isi aruncara in aer sasiurile
si rotile grele de metal
si vanzatoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, isi aseza in palma
oscioarele talpilor
si lacrimile cadeau, cat autobuzele, ca peste Dresda
ca peste padurile Vietnamului, dure ca portelanul, reci ca scopolamina
si ochii tai erau umezi, cu vinisoare rosii, cum fusesera saptamana trecuta
in Herastrau, cand ne-am suit in roata
mare cu spite ca de bicicleta si n-am vazut
din varful ei absolut nimic decat pe un
muncitor cu fiu-sau, si ei in roata, care
se holbau la noi cum ne muscam buzele,
innebuniti ca nu ne puteam devora
si ochii tai alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufosi si berzele cu picioare rosii, berzele rotitoare...
singur, fara aparare in fata ochilor tai
adapostit intr-o palnie lasata-n asfalt de o lacrima-a ta
privind amurgul in tandari si lumea mea redusa la cofraje fumegatoare
mi-am lipit pe fata masca de gaze cu ochiuri intrebatoare
ca o insecta am tresarit si-am privit:
stelele se aliniasera la rasarit
si luara startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
si reclame de Pepsi pe sepci, si calcau peste noi
cu adidasii moi.
ma gandeam la viata mea, la ratarea mea.
la neputinta mea de a crede si a nu crede.
atingeam o bucata de tablou de bord, un ciob nesatios de vitrina
o piesa dintr-o masina de tuns cine stie cum nimerita langa mine
si imi spuneam, imi spuneam si gemeam:
Doamne, un pui de maimuta te priveste in ochi
dar prin arterele mele circula visele tale
lumea e un tort pe care nu stiu de unde sa-l incep
si trebuie sa-l mananc pana la ultima stafida
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasa-ma sa confund realul cu irealul
lasa-ma acoperit de un val seismic: de palma ta.
sa ma asfixiez respirand un deget de-al tau inspumat
un deget cu moluste si cefalopode
lasa-ma sa vietuiesc, sa dispar...
cand ti-am vazut conturandu-se parul, incalcit ca o masina cu aburi
si apoi buzele si dintii si gingiile, caci zambeai printre nori
si raneai cu dintii pielea de cireasa a stelelor
apoi ti-am vazut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinsi de lobii
prelungi
si in sfarsit nasul cu toata nebunia aia de pistrui
si umerii obrajilor... ce sa mai spun,
era capul tau in gros-plan si in spate stele, era ca in “Razboiul stelelor”
erai ca printesa Lea din “Razboiul stelelor”
doar ca te uitai la mine, in groapa mea de obuz
si imi zambeai, si am stiut atunci ca sunt din nou indragostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam ca o
sa mai fiu vreodata
am stiut ca mi se mai da o sansa
brusc am stiut ca mi se mai da o sansa.
Cine a scris versuri versuri cultura Zepeline peste piata Bucur-Obor scriitor poeti romani scoala poezie descarca romana versuri de dragoste descarca literatura. Mircea Cartarescu limba romana cine a scris cultura versuri.
Alte poezii de Mircea Cartarescu
