roversuri.ro
>
Litera C >
Cezar Bolliac
>
Poezia Muncitorul de Cezar Bolliac
Poezia Muncitorul
Cind ma nascui in lume, murise al meu tata ;
Caci mult el se luptase cu iasma incruntata
Ce-i zice Saracia !
El locuia cu dinsa din frageda-i junie ;
Si s-a luptat, sarmanul, cu multa barbatie ;
Dar, vai ! l-a-nvins pustia !
Batrin de june inca, iertatul meu parinte
Cata la cer si zise : - «Oh ! Fie-ti mila, sfinte,
De bietul muncitor !»
Atunci veni la dinsul trimisul ce desface
Si-i zise : «Ia-ti iertarea : esti liber ; du-te-n pace
La bunu-ti Creator !»
Si biata maica-atuncea, in lacrimi si sudoare,
Cu mine-nsarcinata, privea la el cum moare.
Apoi groapa-i sapa...
Fara nimic de hrana ramase-n vaduvie,
Si nu putea sa lupte cu iasma Saracie,
Ce si mai rau turba...
Putin dupa aceasta, in ziua sorocita,
Prin munci m-aduse-n lume, flaminda, parasita,
Saraca maiculita !
Plingea pe doua paie pe care ma nascuse ;
Caci n-avea fase, mica ; acum intii facuse ;
N-avea nici cirpulita !
Apoi varsa ea lacrimi cu mult si mai amare,
Vazind ca-i seaca pieptul, ca n-are demincare,
Vazind ca n-ajungea
Caldura rasuflarii s-a sinului de muma
Sa tie, sa-ncalzeasca un subred prunc de spuma,
Un prunc ce tot plingea.
Amorul mamei insa hraneste si-ncalzeste,
Si biata maiculita, cu doru-i, izbuteste
Din viata-i sa-mi dea viata.
Lucrind, si zi, si noapte, si vara pe greu soare,
Si fara foc pe iarna cind firea toata moare,
Cind toata firea-ngheata,
Ea n-avea alta grija decit sa ma fereasca
De tot ce doare-n viata, sa poata sa ma creasca,
Sa poata a-mi zimbi.
Cresteam si-mi mergea binesub dulcea-i ingrijire,
Ridea cind ziceam : mama ! la-ntiia mea vorbire,
Vazindu-m-a pasi.
Cum a putut, saraca, m-a dat apoi la carte.
O ! cita bucurie avea cind, de departe,
Vedea ca viu acasa
Cu camasuta alba, cu caciulita neagra,
Cu carte-n subtioara !... avea ea lumea-ntreaga
Cind ma vedea la masa.
Apoi mai trecu timpul si ma facui mai mare.
O ! cita bucurie si cit lucram de tare
Ca sa produc ceva !
Gindeam adesea-n sine-mi : «Eu sunt voinic acuma
Si, o, ce fericire ! oi sa-mi hranesc eu muma !...
Ea nu va mai lucra !»
Dar viata-i se scursese in vreme prea putina...
Acel care priveste din cer p-al de suspina
Chema pe a mea maica.
Zimbind, p-a mele brate s-opri a ei suflare,
Si, dindu-mi, prin catare-i, o binecuvintare,
Se duse l-al meu taica.
Cind am bagat-o-n groapa de bratul meu sapata
S-am dat pe ea pamintul... oh, Maica Preacurata !
Tu stii cit am jelit !...
Acum, in lume singur, traiam fara simtire,
Nutrindu-ma cu lacrimi, cu trista suvenire
A maicei ce-am iubit.
Prin negura vietii zarii eu o lumina :
In drumu-mi singuratic, o fiica orfelina
Trimise Providenta.
O ! Roua primaverii, ninsoarea afinata
Nu poate fi ca dinsa, ca dinsa de curata !...
Mi-am pus in ea credinta.
Dup-o tintire, ochii in jos ni se lasara
Si sufletele noastre de loc se-mbratisara ;
D-atuncea ne-am unit.
Nu, cerul niciodata, in sinta-i veselie,
Nu are stramutare, mai mare bucurie
De ceea ce-am simtit !
Eu ii ziceam adesea, sorbind a ei suflare :
- «Vezi lumea asta, draga? oricit e ea de mare,
De noi este straina ;
Pe nimeni nu il doare, si nimanui, nu-i pasa
De ne-o fi rau sau bine... Vin', vin', sa facem casa,
Sarman si orfelina.
Stinghera turturica prin cringuri ratacita !
Iti voi cladi eu cuibul in care-i fi ferita
De frig si vijelii.
Voi alerga eu, draga, ca sa-ti aduc de hrana,
Iti voi aduce toate : iti voi aduce mana -
Vom fi in veselii.»
Si-mi raspundea copila : - «Si eu, cu sirguinta,
In lipsa ta, voi face ce-o sta-n a mea putinta,
Ce trebuinta cere.
Si cind te vei intoarce, ti-oi da imbratisare,
Voi fi cu ingrijire, ti-oi face demincare,
Voi fi l-a ta placere.»
Munceam eu cit si patru, si far-a face gura :
Si cind veneam din munca, gaseam in batatura
Pe ingerasul meu !
Oh ! ce placere, Doamne! cind intr-o zi mi-arata
Ca am plecat pe drumul de a ma face tata !
Marite Dumnezeu !
Eu ma topeam cu ziua de multa nerabdare.
Gindeam ca ce dulceturi sa-i dau eu demincare,
Ce poate sa pofteasca.
Dar ea, mai inteleapta, venea pe linga mine
Si imi zicea sa stringem pentru acel ce vine -
Spunea cum a sa-l creasca.
Era aproape ora ce-atita asteptam,
Cind o schimbare-n tara, ce noi nu o visasem,
Incepe-a se vesti :
S-adaoga iobaciul ! s-adaoga la claca,
S-adaoga cit Omul nu poate sa mai faca,
Nu poate daini :
- «Noi n-avem decit bratul ; dar bratul este-al nostru !
Noi nu putem sa-l spargem in veci in lucrul vostru,
Sa mai scadeti ceva !...»
Strigara muncitorii din satele vecine
Dar iata ca ostire a stapinirii vine
Si-ncepe a lega !...
O ! cum ai sa mai tremuri, dreptate omeneasca,
Cind va veni odata Dreptatea cea cereasca,
Puternica Dreptate! -
Este un vis d-acilea pe care nu-l tiu minte ;
Stiu ca m-au dus la ocna si nu mi-au dat cuvinte...
Ce cruda raudate.
Si ce inversunare ! - Peste putine zile
Zari draga-mi sotie ce se-nalta prin grile.
Tipa cind ma vazu !
Ea mai veni odata, veni si alta data ;
Da-i tremura genunchii, era insarcinata...
Saraca ! o batu...
D-atunci n-am mai vazut-o !... Parinte, dulce taica !
Sptie mult iubita ! O, scumpa a mea maica !
Fiu inca fara nume !
Ce ! voi, voi sunteti colo, sus colo-n a lumina ?
Voi sunteti cea gramada cu fat-atit de lina ?
Voi sunteti p-aia lume ?
Nu ma lasati, o, drage ! nu, nu fugiti de mine !
Se sparg a' mele lanturi ; v-ajung... ajung la bine.
L-al nostru Creator !...
O clipa, si nu-mi pasa de loc de a lor sila !
Oh !... iat-o vine ! ! vine ! ! - O, Doamne ! fie-ti mila
De bietul muncitor !â
Versurile versuri poezia literatura versuri poeti romani autor scoala. Versuri cuvintele versurile poet de dragoste scoala versurile Muncitorul autor poezie cartea cartea Cezar Bolliac.
Alte poezii de Cezar Bolliac
